Curajul adevărului
0În ziua de 27 iunie 2014 a încetat din viaţă la München, la o vârstă venerabilă (la 1 noiembrie ar fi împlinit 89 de ani), una dintre cele mai proeminente personalităţi ale exilului românesc - Nicolae Stroescu-Stânişoară.
Pentru cei mai mulţi dintre români, viaţa şi vocea lui Nicolae Stroescu se confundă cu existenţa şi glasul Departamentului Românesc al “Europei libere”. Un post pe care dl. Stroescu l-a servit zeci de ani în calitate de redactor, director adjunct şi, mai apoi, de director.
Născut în 1925 într-o Românie interbelică pe care Constituţia din 1923 părea să o fi înscris definitiv pe calea valorilor democratice, Nicolae Stroescu şi-a văzut deturnat destinul la puţină vreme după instaurarea regimului comunist. O lungă perioadă de clandestinitate al cărei preţ a fost nu doar recluziunea, ci şi suspendarea studiilor universitare juridice, perioadă încheiată cu o detenţie la Malmaison în 1964, adică exact în anul în care regimul dejist decidea eliberarea deţinuţilor politici, incapacitatea de a se adapta noilor reguli aflate la antipodul profundelor sale convingeri democratice l-au determinat pe Nicolae Stroescu să aleagă emigrarea. Ajuns în Germania, jurnalistul de mai târziu şi-a desăvârşit educaţia urmând cursurile Facultăţii de Filosofie, încununate cu un doctorat obţinut în anul 1983.
Începând cu anul 1972, Nicolae Stroescu a colaborat consecvent la emisiunile în limba română ale postului de radio “Europa liberă.” Calitatea contribuţiilor sale l-a determinat pe Noel Bernard să îi propună colaboratorului ocazional un angajament permanent. Aşa că, din 1978 şi până la pensionarea sa din iunie 1994, cu un an înainte de strămutarea operaţiunilor Radioului de la München la Praga, Nicolae Stroescu li s-a adresat compatrioţilor lui din ţară folosindu-se de pseudonimul radiofonic Nicolae Stânişoară. A colaborat multă vreme la una dintre emisiunile-fanion ale postului- Programul politic-, iar după numirea lui Octavian Vuia (Lucian Loga) în calitate de director adjunct, numele lui Nicolae Stânişoară va fi asociat cu cel al emisiunii Lumea creştină.
Va deveni el însuşi director adjunct în 1982, într-o perioadă extrem de dificilă din existenţa Radioului. O perioadă marcată de dispariţia lui Noel Bernard, arhitectul formei moderne a Serviciului românesc al “Europei libere.” În calitate de director adjunct, lui Nicolae Stroescu i-a revenit misiunea de a-i seconda pe succesorii lui Noel Bernard –Mihai Cismărescu şi Vlad Georgescu.Ambii decedaţi în condiţii suspecte în 1983, respectiv 1988.
Îmbolnăvirea neaşteptată, în vara anului 1988, a lui Vlad Georgescu îl va obliga pe Nicolae Stroescu să asigure interimatul conducerii până către finele anului. La 1 noiembrie 1989, din dorinţa de a pune capăt unei perioade destul de tulbure, de agitată din existenţa Departamentului românesc, managementul american al “Europei libere” a decis numirea lui Nicolae Stroescu ca director.
Preluarea conducerii Serviciului românesc al “Europei libere” de Nicolae Stroescu-Stânişoară se petrecea într-un moment în care Estul continentului era marcat de semnele unei profunde schimbări al căror punct terminus era ruptura de comunism. Întrebarea era dacă aceste schimbări vor afecta şi angrena şi România, o ţară intrată parcă în încremenire şi în care, într-un moment în care foştii lideri comunişti cădeau unul câte unul, Nicolae Ceauşescu era reales în fruntea PCR la Congresul al XIV lea. O astfel de întrebare şi răspunsul aferent ei presupuneau consecinţe în însăşi politica editorială a Departamentului Românesc. Acesta era obligat, prin însăşi Carta Radioului, la prudenţă şi cumpătare, în vreme ce angajaţii lui erau, cât se poate de natural şi de omenesc, dornici să înregistreze şi să stimuleze fie şi cel mai mic semn care să îi determine să spere că, la vreme de schimbare, România nu va reprezenta o excepţie.
Într-un editorial rostit la puţină vreme de la preluarea directoratului, Nicolae Stroescu va da glas speranţelor şi optimismului că schimbarea nu va ocoli ţara în care s-a născut şi de care nu se despărţise, în fapt, niciodată: “…experienţa trecutului – spunea noul director la 4 noiembrie 1989- ne-a arătat foarte clar că românii, în majoritatea lor zdrobitoare, nu acceptă până la urmă nici exclusivismele ideologice şi nici politica absurdului, chiar dacă le-ar fi oferite sub camuflaje mult mai îmbietoare decât actuala mizerie din România.”
Nicolae Stroescu avea dreptate, iar dreptatea avea să-i fie confirmată de ceea ce se va întâmpla în România cu începere din 16 decembrie 1989. Îi va reveni lui Nicolae Stroescu- Stânişoară misiunea de a coordona, alături de adjuncţii Mircea Carp şi Victor Cernescu (Romillo Lemonidis) sau de şeful Compartimentului de ştiri Liviu Tofan, operaţiunile postului de radio pe care îl conducea în zilele de foc ale Revoluţiei. Operaţiuni deloc uşoare deoarece contra cronometru trebuiau luate decizii editoriale majore. Se impuneau selectate informaţiile adevărate şi credibile de intoxicările şi exagerările până la urmă inerente oricărui eveniment fundamental al cărui rost nu era “facerea lumii”, ci readucerea acesteia pe calea normalului, a raţiunii, a firescului.
O readucere ce nu s-a dovedit nicidecum simplă. Despărţirea de comunism s-a petrecut în România greu, ea nu s-a consumat doar în zilele sângeroase ale lui Decembrie 1989, zile ale căror enigme nu au fost pe deplin elucidate nici până azi.
Am parcurs zilele acestea cartea Pe urmele Revoluţiei, apărută sub semnătura lui Nicolae Stroescu la editura bucureşteană Albatros în 1992. Volumul antologhează editorialele scrise şi citite de directorul Departamentului românesc al Europei libere în intervalul octombrie 1988 –februarie 1992. Citind şi recitind cartea am retrăit speranţele, avânturile, îndoielile, decepţiile, disperările pe care le-am încercat eu însumi într-o perioadă în care optimismului, iluziilor poate prea mari nutrite în primele zile şi săptămâni de după 22 decembrie 1989 le-au succedat imense dezamăgiri. Devenite posibile tocmai din cauza nerespectării moralei revoluţiei, a eticii acesteia. O primejdie asupra căreia directorul de atunci al “Europei libere” avertiza la 3 februarie 1990.
Evenimentele din martie de la Târgu Mureş, socotite de unii drept un pretext necesar înfiinţării unui SRI extrem de afin Securităţii comuniste teoretic desfiinţate, violenţa verbală şi fizică la adresa partidelor neafiliate megaformaţiunii de esenţă comunistoidă purtând numele de FSN condusă de Ion Iliescu şi de Petre Roman, ostilitatea arătată partidelor istorice şi liderilor acestora, campaniile de dezinformare şi denigrare împotriva celor ce refuzau minciuna fesenistă , asumarea trufaşă, cu inflexiuni totalitare, a victoriei iliesciano-feseniste în alegerile de la 20 mai 1990, ignorarea mesajului profund al Proclamaţiei de la Timişoara şi, mai apoi, al Pieţei Universităţii şi-au aflat un prim şi catastrofal deznodământ în mineriada din 13-15 iunie 1989. Sensurile şi efectele dezastruoase ale acesteia au fost decodate şi analizate de Nicolae Stroescu într-un editorial intitulat De la modelul suedez la scenariul bolşevic, transmis la data de 16 iunie 1996. Comentariul în cauză se găseşte pe site-ul postului, sub titlul O campanie brutală de nivelare politică.
„O campanie brutală de nivelare politică.
Editorial: Nicolae Stroescu-Stânişoară.
Chiar şi cei mai pesimişti dintre observatorii evoluţiei postrevoluţionare din România sunt consternaţi de tragica întorsătură. Fostul preşedintel al Frontului Salvării Naţionale, a cărui platformă programatică de după revoluţie entuziasma prin statuarea introducerii pluralismului democratic în România, Ion Iliescu, devenit cu numai puţin timp în urmă preşedinte al statului, după nişte alegeri, al căror rezultate şi aşa pulverizaseră şansele de eficienţă ale opoziţiei parlamentare, a lansat cea mai clară campanie de nivelare brutală a peisajului politic abia infiripat.
Motivarea printr-o pretinsă rebeliune legionară a tinerilor, născuţi la zeci de ani după lichidarea acestei mişcări politice încă de pe timpul războiului, este o justificare pe măsura mijloacelor sălbatice, folosite pentru terorizarea şi amuţirea glasului oricărei opoziţii reale. Sunt metode şi formulări, care vin din epoca stalinismului primordial, depăşindu-l numai îndărăt în măsura, în care sunt presărate cu reactualizări din istoria bolşevismului – echipe de muncitori controbăind după duşmanii poporului şi dedându-se, fără inhibiţii, dublei beţii a adulării şefului revoluţionar şi a călcării în picioare a celor care ar fi putut profana icoana lui preaslăvită.
Ai sentimentul, că domnul Iliescu şi tovarăşii lui procedează ca şi cum nu numai în ultimele şase luni, ci chiar în ultimii 50 de ani nu s-ar fi întâmplat nimic. Echipele de mineri, sau aşa-zişi mineri, se încolonează la ordinul preşedintelui pentru un marş într-un spaţiu, pe care trebuie să-l videze de tot ceea ce nu corespunde arhaicei viziuni populist-leniniste. De altfel, această senzaţie de vid istoric îşi are justificări mai vechi şi mai profunde. Aici se răzbună pe bieţii români încă o dată faptul că la noi, spre deosebire de alte ţări din Răsăritul Europei, stalinismul originar nu a fost niciodată discutat sincer şi temeinic, dar mite repudiat până la capăt.
Nu numai că nu a existat în România o deplină recunoaştere publică şi consecventă a răspunderii conducerii noastre de pe timpul lui Stalin, dar, în mod practic, făptuitorii şi mentalităţile staliniste şi-au păstrat o anumită preponderenţă în stilul de conducere a statului şi de tratare a populaţiei. Şi să nu uităm, că la acest stil au participat de-a lungul timpului şi sub diferite forme şi conducătorii de astăzi ai ţării. Opoziţia târzie, parţială şi ambiguă a unora dintre ei faţă de domnia lui Ceauşescu nu s-a manifestat în mod deschis. Şi în felul acesta s-ar putea explica, în oarecare măsură, cum a putut sări preşedintele Iliescu de la proiectarea modelului suedez la practicarea imediată a unui scenariu de rezonanţe sau disonanţe mai degrabă bolşevice.
Atât încremenirea ideologică a ceauşismului, pe de o parte, cât şi sărăcia şi ambiguităţile concepţiilor celor care au devenit cu greu un fel de disidenţi anticeauşişti, rămaşi, însă, în sânul comunităţii de interese şi mentalitate comunistă, acest dublu aspect a ţinut suficient de mult timp istoria în loc ca ea să fie acum ignorată, iar mulţi români să aibă impresia că au fost ancoraţi de domnul Iliescu într-un trecut nu numai atroce, ci şi neverosimil. Nu e vorba, deci, de neverosimilul irealului, ci de acela al unei realităţi, care rămâne totuşi absurdă oricât de îndelungat ţi-ar fi dat să o trăieşti pentru că aşa vrea partidul sau avatarurile lui.
Cine l-a auzit pe preşedintele Ligii studenţilor Marian Munteanu vorbind despre absurditatea care-l înconjoară, ce a îmbrăcat chipul, celor care au încercat să-l ucidă, absurditate extinsă la nivelul de a se bucura de acceptări entuziaste, îşi dă seama de neantul, în marginea căruia a fost adusă ţara noastră. Şi orice om de conştiinţă şi de onoare nu poate decât să încerce să facă tot ce îi stă în putinţă, şi chiar în neputinţă, să salveze fără întârziere România din impasul mortal pentru democraţie şi omenie. Marian Munteanu, cel cu picioarele zdrobite şi cu capul bătut de ciomegele noii democraţii populare, invocate de domnul Iliescu, nu şi-a pierdut nici îndreptăţirea şi nici puterea de convingere a îndemnului său la non-violenţă. Dar, de ce are nevoie el şi noi toţi şi non-violenţa, către care trebuie să meargă societatea românească, este solidaritatea imediată a tuturor democraţilor autentici din România.
În faţa gravei ameninţări nu mai poate exista zid despărţitor între cei care vor o Românie liberă şi democratică, indiferent unde se află ei – în partidele de opoziţie, în partidele care s-au considerat aliate cu Frontul, în Frontul Salvării Naţionale însuşi, în opoziţia extraparlamentară, ca şi în rândurile acelor membri ai forţelor armate, care au optat pentru o democratizare autentică a armatei române, ca şi cei care nu ar vrea să facă politică, dar nici nu vor ca politica altora să devină instrument de oprimare – toţi aceştea îşi pot aduce contribuţia la ieşirea din coşmarul, care parcă încearcă să scoată din nou România din Europa libertăţilor şi a civilizaţiei umaniste.”
Reabilitarea tot mai vocală a fostei Securităţi, denunţată în câteva editoriale, refuzul sau minimalizarea pluripartidismului, ofensele constante aduse de Ion Iliescu şi de acoliţii lui într-un limbaj suburban, reînviat, din păcate, în necugetate şi grobiene intervenţii televizate acum vreo trei ani de actualul preşedinte Traian Băsescu, băltirea, stagnarea, refuzul reformelor autentice, recrudescenţa violenţelor politice ce şi-au aflat climaxul în mineriada din septembrie 1991 şi-au găsit în Nicolae Stroescu analistul ferm şi rafinat. Recitirea cărţii Pe urmele Revoluţiei înseamnă, din acest punct de vedere, o captivantă reîntâlnire cu istoria recentă a unei Românii pe care jurnalistul de la “Europa liberă”, permanent animat de curajul adevărului, a slujit-o şi iubit-o.
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!
[View the story "Interviu-eveniment cu Nicolae Stroescu-Stânişoară" on Storify]