Concursul
0Ne-am oprit la semafor. O ţin de mână. Şi-a lăsat mănuşile acasă. Doar i-am spus că e ger! Eu mi-am luat mănuşile. Îi cuprind palma, să-i fie încălzită, să scrie bine. Şi alţi concurenţi, care aşteaptă verdele semaforului, sunt ţinuţi de mână.
Puţine maşini trec sâmbăta dimineaţa. Se duc şi ăştia la concurs? Mă uit la ceas: fără douăzeci. Avem timp. Ce să-i mai spun? „Să fii atentă la enunţuri! Da? Citeşti de două-trei ori enunţul până înţelegi ce ţi se cere! Da? Dacă nu înţelegi, citeşti cuvânt cu cuvânt, până înţelegi! Ai grijă să pui diacriticile! Şi la ortograme să fii atentă! Da?“ Mă uit la ea, dar nu dă din cap aşa cum aş vrea eu să dea. Semaforul s-a făcut verde. Traversăm. Nu ne grăbim. Dacă ar lua peste 80 de puncte... Ar fi un rezultat bun pentru acest început de an. Asta contează, încrederea în sine!
„După ce termini, reciteşti ce-ai scris. Fără grabă. Mai pui o virgulă, mai corectezi o literă, să scrii frumos! Fără grabă! Da?“ Nu mă aude. Unde naiba se gândeşte? De-aş putea intra în mintea ei! De ce să intru? Trebuie să se descurce singură. Nu e primul şi nici ultimul concurs. Eu la câte concursuri am fost? La vreo două-trei olimpiade pe oraş. Da, am fost la câteva şi am făcut rahatul praf! Ultimul om! Concursurile astea sunt bune, pentru că te pregătesc de competiţie şi, nu-i aşa?, viaţa este o competiţie, mai sus, mai bine, mai eficient, zi de zi, un nesfârşit concurs!
Ai grijă să pui diacriticile! Şi la ortograme să fii atentă! Da?
„Fără emoţii! Da? Tu ştii, eşti pregătită, ştii ce-i ăla un substantiv propriu, un adjectiv, n-ai niciun motiv să ai emoţii. Le goneşti! Te repezi asupra exerciţiului ca un tigru ca să-l sfâşii! Da?“ O strâng de mână şi ea se desprinde şi îmi răspunde iritată, daaa! Bun, a înţeles! Hm, ca un tigru...
Ajungem în curtea şcolii. Părinţii se mişcă bezmetic, copiii îi urmează cu penare, sticle cu apă şi bagajele de emoţii. Ştim în ce clasă trebuie să ajungem. Poate că şi părinţii ăştia ar trebui să dea un concurs. După ce copiii ies de la concursul lor, să intre părinţii în clase, să scoată o foaie de hârtie şi să scrie. Dacă au ce să scrie, dacă au învăţat. Dar la ce materie să dea părinţii concursul? La „materia de părinte“. Cu întrebări, cu punctaj, cu camere de luat vederi, să dea concurs! Iar copiii să se joace în curtea şcolii şi să-i aştepte să iasă de la concurs şi să-i întrebe: ce-ai făcut, mami?, ai ştiut, tati? Şi a doua zi, dis-de-dimineaţă, părinţii să se îmbulzească la listele afişate şi să-şi caute punctajul lor: părinţi de 70 de puncte, de 50, de 30, de 100 de puncte, perfect! Eu câte puncte aş lua? Măcar 80, cu 10 puncte date din oficiu. Bine că ea nu poate să ştie acum ce-i în mintea mea!
Ea intră în clasă. „Succes!“ Nu se întoarce. Îi strig din urmă: „Succes!“. Poate m-a auzit, dar nu mai contează. O văd cum se duce glonţ într-o bancă şi cum Doamna de la catedră o întreabă de nume, de clasă...
Ies din curtea şcolii. Mă uit la ceas. Am timp să fac o piaţă până revin s-o iau de la concurs. Să fac o piaţă cu 32 de lei, atât am în portofel. Trebuie să nu depăşesc bugetul. Ăsta e concursul meu: să nu depăşesc bugetul! Da?