Ce mă fac ca Prim Ministru?

Peste tot în presă vezi numai comentarii despre Ponta şi noul lui Guvern... negative, că doar este comod şi la modă să critici. Dar, că sunt pertinente sau doar frustrări, ce folos au? Îşi recunoaşte Ponta plagiatul şi îşi dă demisia de onoare? Se retrage Antonescu din viaţa politică? Renunţă Becali la mandat? Se bagă Liviu Dragnea singur după gratii? Aiurea!

Haita politicienilor este în marş triumfal către împărţirea prăzii, şi orice critică e ca un urlet la lună.

Fiind deci convins că e inutil să mă alătur corului bocitoarelor, pun problema în sens invers: ce aş face EU în locul lui Ponta? Dacă ar fi să fac o ierarhie, care e cea mai importantă problemă pe care aş alege să o rezolve guvernul „meu”? Prioritatea priorităţilor...

Economică? Socială? Demografică? Agricultura? Ţiganii? Ungurii? Fondurile UE? Roşia Montană? Toate la un loc? Şi totuşi, există una care pe mine mă doare mai mult decât toate.

„Feriţi-vă de români!”

M-am întâlnit cu ea, prima oară, în primăvara lui ´90. Imediat după Revoluţie, îmi vedeam visul cu ochii: acela de a ieşi din ţară. Plecam într-o excursie de o zi la Budapesta, cu colegii de serviciu, organizată de sindicat. Eram emoţionat. În tren, ghidul ne-a făcut instructajul, ca la copiii mici: unde să mergem, ce să mâncăm, ce să facem etc etc, iar în final ne-a dat un sfat care şi acum îmi răsună în urechi: „Feriţi-vă de români!”. Da, să ne ferim de români, pentru că ne înşeală şi ne fură! Omul era cât se poate de serios şi de bine intenţionat, era român get-beget, era angajatul agenţiei de turism prin care plecam, din Bucureşti... Repede, nişte colegi au venit cu întâmplări edificatoare, personale sau folclorice, aşa că sfatul a devenit, pentru cei din grupul nostru, o dogmă...

Mai apoi, călătorind prin diverse oraşe din Europa, auzeam uneori pe stradă vorbindu-se româneşte. Instinctiv, întorceam capul cu gândul să salut. Dar oamenii observau că i-am „recunoscut”, se opreau din vorbit şi priveau în direcţie opusă, până treceau de mine. Am întâlnit o mulţime de români, bărbaţi şi femei deopotrivă, tineri sau maturi, mai bine sau mai prost îmbrăcaţi, în Londra, Bruxell, Dublin, Madrid sau Koln, pentru care simpla prezenţă a unui român în preajma lor le creştea tensiunea.

Simultan, priveam cu invidie la nemţi, şi la englezi, şi la americani, şi la orice altă naţie care, atunci când se întâlnesc într-o ţară străină, îi vezi cum li se bucură ochii, cum îşi zic hello şi schimbă un zâmbet... sau chiar două vorbe.

De multe ori mi-am pus întrebarea: de unde această reticenţă, chiar teamă, de a relaţiona cu ai tăi? E nefiresc, de-a dreptul nesănătos, să nu simţi afinitate pentru cei de-o limbă cu tine, şi am căutat o explicaţie.

Darul otrăvit al lui Herodot

Unii ar fi înclinaţi să creadă, sau să ne facă să credem, că dezbinarea ar face parte din matricea noastră cultural-genetică. Exemple istorice ar găsi, ohohoooo, destule, iar descrierea făcută tracilor de Herodot ar fi dovada supremă, nu-i aşa?

Ei bine, eu nu cred că-i aşa!

De ce am fi tocmai noi aceia care să-i credem pe „greci”? Nu cumva afirmaţia că „noi” am fi cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci este darul care ascunde otrava afirmaţiei că ne caracterizeză dezbinarea?

Să-i fi cunoscut Herodot pe toţi tracii, de a pus această ştampilă transcedentală pe noi, sau a fost grec până la capăt, adică un maestru al intrigilor şi al defăimării? La efectele pe care ni le-a creat prin cele câteva rânduri despre noi, putem spune cu certitudine despre Herodot un singur lucru: ne-a „citit” că suntem vanitoşi!

Şi, ca să-i râd în faţă lui Herodot, şi tuturor „herodoţilor”, eu nu mă recunosc ca fiind nici cel mai viteaz, nici cel mai drept dintre ai mei, şi cu atât mai puţin ca având în mine sămânţa dezbinării.

„Politica” ne-a dezbinat...

Şi nu e aşa pentru că zic eu, ci pentru că istoria noastră abundă de exemple de „normalitate”! Uite, diaspora românească a apărut în SUA încă din secolul 19, din ardeleni, şi, până la al doilea război mondial, a fost unită, ca orice altă diasporă. Se căutau unii pe alţii, aveau în casă pleduri şi poze cu strămoşii lor, la Detroit spuneau „di trăit”...

Au fost fugarii falşi, trimişi de Securitatea comunistă, care au generat prima oară sentimentul de circumspecţie faţă de orice român necunoscut. Începând de la oameni simpli şi până la dizidenţi notorii, asupra oricărui nou apărut se arunca, din reflex, valul neîncrederii. Aşa am început să ne temem unii de alţii şi să ne evităm.

În mod evident, a fost „politica” cea care ne-a dezbinat şi ne-a făcut să fugim de identitatea noastră.

Agonia identitară...

Comunismul a dispărut acum 23 de ani, însă paranoia a rămas. „Democraţia” a adăugat lehamitea şi confuzia dintre ţigani şi români. Şi este o diferenţă enormă între a pleca puţin „să munceşti afară”, de sărăcie, şi a-ţi lua lumea în cap, pentru totdeauna, de lehamite. Să nu mai vrei să ai de-a face cu români, să nu-ţi înveţi copiii româneşte, să nu te mai intereseze nimic despre România... Iar de când cu ştirile despre „cerşetorii români” din Paris sau „taberele de români” din Italia, să nu mai vrei nici măcar să se ştie că ai fost odată român...

Şi nu mă refer aici numai la cei două-trei milioane de români care deja şi-au dezrădăcinat copiii, ci mai ales la cei 50-60-70% dintre elevii şi studenţii care răspund DA la întrebarea „Îţi doreşti să pleci din ţară?”. Orb să fii şi tot vezi că visele şi viitorul lor sunt deja departe, şi că este doar o chestiune de timp să le urmeze şi trupurile.

Dacă acum suntem ca o găină fără cap, în curând vom rămâne şi fără trup. Guvernul va mai guverna doar o mare de guri deschise de pensionari şi de asistaţi social, iar cel mai important minister va fi cel de pompe funebre.

În concluzie, prioritatea zero este...

În concluzie, noi, românii, ca grup etnic, nu ne mai vedem ca având un destin comun şi că depindem unul de altul. Când ai sentimentul că eşti lăsat să te descurci pe cont propriu, este firesc să desconsideri orice partid, Prim Ministru sau Preşedinte care ţi se suie în cap cu pretenţia că te reprezintă.

Până când românii nu vor simţi din nou că formează cu toţii un popor, şi că au un cuvânt de spus în viitorul lor, orice discurs politic, orice doctrină de partid şi orice program de guvernare sunt frecţie la picior de lemn.

Prioritatea zero a oricărui guvern ar trebui să fie reconstrucţia acelui „noi”, despre care citim în carţile de istorie şi pe care l-am simţit ultima oară la Revoluţie.

Aşa cum americanilor le-a trecut prin cap să-şi scrie pe dolar „E pluribus unum”, de ce nu am scrie şi noi pe leu „Pe Tricolor e scris Unire”?

Asta mă macină pe mine acum...