Biserica lui Hristos nu îngăduie milostenia şi ctitorirea de biserici din bani furaţi

În chestiunea finanţelor Bisericii, există o dimensiune mult mai importantă care trebuie discutată, anume provenienţa banilor pe care Biserica îi primeşte de la marii binefăcători, ctitori şi filantropi. Poate Biserica să accepte bani a căror provenienţă este discutabilă ori mai grav, dovedită a fi imorală?

România postdecembristă a cunoscut un necesar şi puternic fenomen de recuperare a prezenţei Bisericii în spaţiul public. După aproximativ o jumătate de secol, învăţarea moralei creştine se întoarce în şcoala românească, preotul de spital, de penitenciar şi de armată redevine un factor de normalitate, iar mecanismele bisericeşti ale filantropiei creştine se adaptează rapid noului context al democraţiei şi libertăţii, pentru a slujit pe cei săraci, orfani, bolnavi şi bătrâni.

Ofensiva Bisericii creştine presupune, însă, existenţa unor bogate resurse umane, materiale şi financiare. Relativa şi discutabila „simfonie bizantină” românească dintre Stat şi Biserică asigură o parte din resursele financiare necesare salarizării clerului - în cuantum de aproximativ 40%, restul sumei fiind în sarcina Bisericii. Filantropia bisericească a devenit un adevărat sistem regional şi naţional, cu centre de filantropie moderne, înfiinţate de eparhii şi subvenţionate generos, inclusiv din fondurile europene. Construirea de noi biserici în parohiile lipsite de lăcaşuri de cult a fost posibilă atât prin alocarea de bani de la bugetele comunităţilor locale şi de la bugetul statului, cât şi prin sume atrase de la binefăcători.

Resursele financiare şi materiale utilizate de Biserică pentru activitatea pastoral-misionară şi de filantropie au provocat, cum era de aşteptat, o dezbatere intensă şi în multe cazuri, tensionată, referitoare la oportunitatea finanţării cultelor religioase de către Stat. Totuşi, acum nu doresc să medităm la acest aspect. Îl consider un subiect ”de etapă” şi cred că se va impune opinia celui care va dovedi nu atât eficienţa viziunii sale, ci mai ales, moralitatea ei, nu în ultimul rând fiind important şi contextul european al dezbaterii, anume calitatea României de stat membru al U.E.

În chestiunea finanţelor Bisericii, există însă o dimensiune mult mai importantă care trebuie discutată, anume provenienţa banilor pe care Biserica îi primeşte de la marii binefăcători, ctitori şi filantropi. Poate Biserica să accepte bani a căror provenienţă este discutabilă ori mai grav, dovedită a fi imorală?

Poate îngădui un ierarh, un preot paroh sau un preot de caritate să se construiască o biserică, să se facă o pictură bisericească, să se finanţeze un centru filantropic ori să se dăruiască pachete de alimente, medicamente şi haine din banii unui binefăcător care are notorietatea de politician corupt, de afacerist care a fraudat bugetul statului ori fondurile europene? Toate acestea în situaţia în care binefăcătorul afectat de păcatul încălcării poruncii ”Să nu furi!” nu renunţă la acest păcat şi nu urmează exemplul vameşului Zaheu - ”Iar Zaheu, stând, a zis către Domnul: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” (Luca XIX, 8).

Un posibil răspuns a venit zilele acestea din spaţiul catolic, mai exact de la Vatican, prin gura Papei Francisc, cel care ne-a obişnuit cu declaraţiile sale directe, uneori chiar abrupte, neafectate de veche diplomaţie şi viclenie papală şi prin care continuă tradiţia Papei Ioan Paul al II-lea. Aflat în fruntea unei Biserici zguduită de scandaluri de corupţie şi de căderi de la morala creştină a multora dintre slujitorii ei, Papa Francisc îşi urmează netulburat planul de reaşezare a vieţii creştinilor catolici, cler şi popor, în lumina poruncilor lui Hristos.

Remarcabil, Papa Francisc reuşeşte să ofere o imagine exactă a diferenţei dintre păcătosul care se căieşte şi păcătosul care crede că poate să-L cumpere pe Dumnezeu prin donaţii băneşti către Biserică. Spune Papa:

“Diferenţa este că cel care păcătuieşte mai apoi se căieşte, cere iertare, se simte slab, se simte fiu al lui Dumnezeu, se umileşte şi cere tocmai mântuirea de la Iisus. Dar cel care scandalizează, scandalizează tocmai prin faptul că nu se căieşte. Continuă să păcătuiască, dar se preface că este creştin: trăieşte de fapt o viaţă dublă, acest mod de existenţă făcând foarte, foarte rău. Sunt dintre cei care spun: ‘Dar eu sunt un binefăcător al Bisericii: bag mâna în buzunar şi donez Bisericii’. Dar, dar cu cealaltă mână fură, fură de la stat, de la săraci… fură. Este nedrept, este o viaţă dublă. Iar unul de felul acesta, care scandalizează ar merita – şi o spune Iisus nu o spun eu – să-şi lege o piatră de moară la gât şi să se arunce în mare. În acest caz, Iisus nu vorbeşte despre iertare.”

Mesajul Papei Francisc către cei care corup şi se lasă corupţi, indiferent că sunt din mediul politic, de afaceri, din administraţia de stat ori chiar din rândul slujitorilor Bisericii, este direct şi foarte dur - nu veţi avea parte de iertarea lui Hristos! - iar explicaţia pe care o dă Papa acestei îndepărtări definitive de Hristos a celui corupt şi necăit, nu lasă loc de interpretări, de circumstanţe atenuante:

„Iisus nu vorbeşte în acest caz despre iertare, pentru că persoana care corupe se foloseşte de înşelăciune, şi acolo unde este impostură nu există Duhul lui Dumnezeu. Aceasta este diferenţa dintre un păcătos şi un corupător. Este diferit când este vorba despre o persoană “care păcătuieşte, dar ar vrea să nu o facă, însă este slabă” şi merge la Domnul şi îi cere iertare: la acela Domnul ţine, îl însoţeşte şi-i este alături”. Şi noi trebuie să ne considerăm păcătoşi, da, cu toţii! Toţi suntem păcătoşi. Însă, să nu fim corupţi, căci cel corupt se află într-o stare de autosuficienţă, nu ştie ce înseamnă umilinţă. Celor corupţi, Isus le spune că vor să apară frumoşi în exterior, asemenea mormintelor văruite pe afară, dar care înăuntru sunt pline de oase moarte şi de putreziciune. Iar un creştin care se lăuda că este creştin, dar nu are o viaţă creştinească, se numără printre aceşti corupţi… Şi cât de mult rău nu fac aceştia Bisericii! Toţi cunoaştem câte unul care este în această situaţie. Câţi creştini corupţi, câţi preoţi corupţi… Căci a trăi astfel înseamnă a trăi nu în spiritul Evangheliei, ci în spiritul mondenităţii...”

Prin mesajul său, Papa Francisc recunoaşte corupţia - cu toate însoţitoarele ei, furtul, minciuna, ipocrizia etc. - ca fiind una dintre cele mai importante cauze ale crizei din Biserică şi din societate. O criză care bântuie şi pe meleagurile noastre româneşti, dar despre care puţini au interesul şi curajul să discute cu sinceritate.

Creştinismul oferă o cale foarte simplă de a readuce dreptatea socială şi fraternitatea în comunităţile noastre: renunţarea la păcat - adică, oprirea din a comite păcatul şi reparararea consecinţelor acestuia asupra propriei persoane şi asupra semenilor tăi - şi căinţa. Am păcătuit, mă opresc de la păcat, mă căiesc, mă întorc la Hristos. Altfel, viaţa ne va fi treptat pervertită de putreziciunea celor corupţi, putreziciune pe care o aminteşte şi Papa Francisc în cuvântul său:

”O putreziciune văruită: aşa se prezintă viaţa celor corupţi. Iar Iisus nu le spunea ‘păcătoşi’ acestora, ci ‘ipocriţi’. Cum aşa, ceilalţi nu sunt ‘ipocriţi’? Nu, dacă va greşi împotriva ta de şapte ori pe zi şi tot de şapte ori se va întoarce la tine spunându-ţi: ‘Îmi pare rău’, tu îl vei ierta. Este ceea ce Iisus face cu păcătoşii. El nu oboseşte să îi ierte, doar cu condiţia să nu urmeze această viaţă dublă, ci să se ducă la Domnul căiţi, spunându-i: Iartă-mă, Doamne, sunt un păcătos!”

În spaţiul ortodox românesc, subiectul caracterului moral/imoral al surselor din care provin banii de danie oferiţi de binefăcători - ca de altfel şi marea temă căreia i se subordonează, anume corupţia înfiorătoare care afectează societatea românească - a fost mai mult sau mai puţin dezbătut, însă, devine evident că o discuţie serioasă nu mai poate fi prea multă vreme amânată. Consecinţele pot fi nebănuite...

* * *

Sursa citatelor din cuvântul Papei Francisc.