Oamenii lipsiţi de vedere îşi caută drumul

Nu pornesc în viaţă cu şanse egale, dar printre tinerii cu deficienţe de vedere există câţiva care pot şi vor să se descurce la fel de bine precum cei care-şi folosesc toate simţurile. Pentru oamenii care zăresc doar lumini şi umbre, lumea are alte dimensiuni. Unii vor să-şi demonstreze că se pot adapta asemenea celor care-i văd culorile, formele şi detaliile.

Câţiva copii s-au repezit asupra unei sculpturi din bronz din mijlocul Galeriei de Artă Românească Modernă, la Muzeul Naţional de Artă al României, să-i pipăie bustul, braţele, picioarele, umerii. Cei 12 elevi de la Şcoala pentru Deficienţi de Vedere din Bucureşti au venit la muzeu într-un program pentru copii cu nevoi speciale şi au fost lăsaţi să atingă obiectele de artă pentru că este singura modalitate în care le pot admira.

67 de orbi posedă permise de conducere

„Mamă, cât de înalt e!", se miră Ştefan şi-i pipăie creştetul capului. „Dacă-ţi dă una cu mâna asta, te lasă jos, Cristina", îi spune uneia dintre fetele din grup, pe care o ţine de mână profesoara Rodica Colgiu, cea care şi-a adus elevii nevăzători la muzeu şi în 2007.

Gimnastică şi rugăciune

Profesoara Colgiu îi îndeamnă pe copii să cerceteze statuia până în vârful degetelor de la picioare, să simtă răceala bronzului, suprafaţa şlefuită. Elevii au intuit după poziţia corpului că personajul „face gimnastică" şi au aflat de la ghidul lor că are ochii de culoare deschisă, pentru că artistul Ioan Georgescu le-a sculptat câte o adâncitură în locul pupilei.

Grupul s-a oprit apoi în dreptul unei sculpturi din lemn care i-a pus în încurcătură pe copii. „Ce-i asta, doamnă?", a întrebat-o Cristina pe Rodica Colgiu, pentru că nu găsea la pipăit braţe sau picioare. „E mai altfel", spune şi Răzvan despre silueta umană sculptată de Miliţa Petraşcu.

Sculptura preferată a Loredanei Stoian (11 ani) a fost o femeie care se ruga în genunchi, opera lui Constantin Brâncuşi. I-a plăcut suprafaţa neregulată a statuii şi povestea ghidului care a explicat de ce-i lipseşte mâna stângă: pentru că n-are nevoie decât de dreapta pentru a se putea ruga.

Personaje din lut

După terminarea vizitei în galerie, Loredana a coborât treptele celor trei etaje ale muzeului cu o mână ghidându-se după balustradă şi cu cealaltă sprijinindu-se de Florentina, sora unuia dintre copiii de la şcoala de nevăzători.

Tot Florentina a fost cea care a ajutat-o să modeleze în atelierul de creaţie, unde fiecare copil a primit o bucată de lut şi a fost îndemnat să construiască ceva cât mai apropiat de corpul omenesc, tema programului de la muzeu. Au făcut împreună o fată care ţinea în mâini o minge, apoi Loredana a frământat singură între degete capul, gâtul, corpul şi picioarele unui băiat.

La aceeaşi masă cu Loredana, două scaune mai încolo, Petra Pintelei (16 ani) terminase deja de modelat. Ea participase la un program similar şi în 2007, când Rodica Colgiu îi era încă dirigintă. În acest an, Petra a fost invitat special, pentru că tocmai ce a terminat clasa a IX-a, nu la un liceu pentru nevăzători, ci la Liceul bilingv „George Coşbuc" din Bucureşti.

Petra povesteşte că trecerea de la o şcoală pentru deficienţi de vedere la un liceu de masă n-a fost bruscă, principala diferenţă fiind că la şcoala specială erau 12, 13 copii într-o clasă, iar la Coşbuc sunt 29. „În prima zi, după ce ne-au dat drumul acasă, s-a auzit un zgomot de scaune, au început toţi odată să iasă din clasă. Mi s-a părut atât de şocant", îşi aminteşte ea.

Adaptarea la ceilalţi

De restul, se pregătise dinainte, pentru că a intrat la liceu trecând de aceleaşi examene ca toţi colegii ei. Ştia că nu va mai primi la fel de multă atenţie ca în generală şi că va trebui să-i roage pe profesori să-i mărească unele texte, să repete unele informaţii. Şi, dacă la început credea că nu va face faţă, fiind primul elev cu deficienţe de vedere din liceu, Petra este acum printre primii din clasă.

„Nu îmi neg handicapul, nu mi-e ruşine", spune Petra. „Da, am deficienţă de vedere, gradul I, am certificate. Dar în momentul în care văd că pot mai mult, că pot să fiu în rând cu ceilalţi, chit că eu învăţ mai mult ascultând şi colegul, citind, îmi spun: da, am un handicap, dar pot să fac ceva mai mult decât să mă complac în el."

Artă împotriva discriminării

Vizita copiilor nevăzători la Muzeul Naţional de Artă al României face parte din proiectul „Arta uneşte suflete fără discriminare", organizat împreună cu Şcoala pentru Deficienţi de Vedere din Bucureşti şi KFC România. Alte grupuri de tineri de la aceeaşi şcoală vor putea atinge sculpturi din galerie şi vor învăţa să modeleze. Astăzi, mâine şi poimâine au loc noi sesiuni din cadrul programului.

„Legea Petrei", aprobată de PE

Petra Pintelei (foto) s-a născut cu nervul optic parţial paralizat. Are un rest de vedere (5%)  care-i permite să citească şi să scrie cu ajutorul unor instrumente de mărire. La computerul de acasă are instalat un „cititor electronic" pentru cărţi. Iar dacă măreşte fontul suficient şi stă foarte aproape de ecranul computerului, Petra poate citi şi mesajele primite pe Yahoo! Messenger sau postările de pe blogul ei (valhalla-in-metalflames.blogspot.com).

Poartă ochelari fără dioptrii, pentru a-şi proteja ochii, şi se orientează folosindu-şi celelalte simţuri. Nu poate ieşi pe stradă fără să fie însoţită de cineva, de regulă de mama ei, Lăcrămioara. „Pot învăţa foarte uşor un loc. Dar dacă intervine o schimbare, dacă un scaun e pus un pic mai la stânga, nu ştiu cum fac, dar tot timpul îl nimeresc", explică ea.

Petra e pasionată de muzica heavy metal şi de limbile străine, în special de engleză, pe care a început s-o înveţe de mică, pentru că voia să înţeleagă ce spuneau personajele din desenele animate de pe Cartoon Network. De atunci, a citit în engleză, a ascultat cărţi şi muzică în engleză, a făcut conversaţie cu britanici de la fundaţia Light into Europe, unde mama ei face voluntariat, iar Petra este acum trainer de limba engleză. Prin fundaţie a fost invitată, anul trecut, să susţină în Parlamentul European (PE) o lege a câinilor ghizi pentru nevăzători. Cei care au iniţiat actul normativ, aprobat între timp de parlamentarii europeni, l-au promovat sub numele de „Legea Petrei", după fata care a ţinut un discurs în plen.

Câini ghizi pentru nevăzători

Liviu Ionescu, preşedintele Centrului de Educare Canină de la Craiova, spune că, până acum, a antrenat doar patru câini ghizi pentru nevăzători. Primii doi au fost ai Centrului, antrenaţi într-un progam din 1996, iar ceilalţi au fost aduşi la dresat de proprietarii lor.

Din păcate însă, legislaţia nu-i ajută nici pe cei care dresează câinii pentru a deveni ghizi, nici pe nevăzătorii care au nevoie de ajutorul lor. „În primul rând, nu există lege în stat care să susţină, juridic, un astfel de proiect“, spune Ionescu. Ar fi nevoie de norme care să stabilească cine, cum, pe ce perioadă şi unde poate antrena câini pentru nevăzători în România, dar şi de măsuri care să-i ajute pe cei cu deficienţe de vedere să-i întreţină, cum ar fi posibilitatea de a le cumpăra hrană mai ieftin.

Centrul are mai multe solicitări de la nevăzători din ţară pentru a antrena astfel de câini şi caută soluţii pentru a le onora şi în cazul nevăzătorilor care nu-şi permit să plătească drumul şi cazarea la Craiova pe durata antrenamentului , minimum şase luni. O variantă ar fi folosirea unor voluntari care să-i ţină locul stăpânului la antrenament . O alta, teoretică momentan, să se deplaseze o echipă a Centrului într-un oraş din care vin mai mult de trei solicitări. Din Bucureşti există mai multe cereri, însă reprezentanţii Centrului nu au reuşit încă să stabilească un program comun cu nevăzătorii pentru a începe antrenamentul. „Ba unul nu poate dimineaţa, altul nu poate în weekend. Dar eu sunt optimist şi sper“, spune Ionescu.

Studenţie fără perspective

Sorin Ilie Ţaţa (20 de ani), fost elev al profesoarei Colgiu, a fost şi el invitat la evenimentul de la muzeu, pentru a le povesti copiilor despre viaţa de student. Sorin a terminat primul an la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice a Universităţii Ecologice Bucureşti.

Spune că s-a adaptat rapid, pentru că venea de la un liceu de masă. „De mic mi-am dorit să fiu independent, am fost un copil mai rebel", povesteşte el. Iar trecerea de la şcoala specială, unde se aştepta foarte mult de la el, la una în care era anonim, „a fost ca o eliberare".

„În primele două săptămâni a fost un pic mai greu, până au început colegii să mă observe. M-au văzut cu laptopul, unul care vine la liceu cu laptopul în faţă trebuie să fie interesant. Eu am vrut doar să-mi iau notiţe."

Acum se pregăteşte să dea admitere şi la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale", la scenaristică, pentru că ar vrea să scrie scenarii pentru reclame. Sorin spune însă că el a fost un caz fericit, pentru că multor colegi de generaţie le-a fost teamă să dea admitere la un liceu de masă, apoi la facultate, unde nu există locuri speciale şi facilităţi pentru nevăzători.

În Olanda, unde Sorin a participat la mai multe programe de training, l-a uimit diferenţa de mentalitate. „De la autorităţi şi însoţitorul de pe aeroport, până la oameni simpli care te văd în autobuz, toţi te întreabă dacă ai nevoie de ceva. În România e crunt."

Deşi nu s-a hotărât încă ce vrea să facă pe viitor, Sorin e îngrozit de perspectiva lipsei locurilor de muncă pentru nevăzătorii din România.

Îşi găsesc greu locuri de muncă

Statul asigură indemnizaţii pentru nevăzătorii din România şi pentru însoţitorii lor, în funcţie de gradul de dizabilitate, precum şi facilităţi la transportul în comun, urban şi interurban, explică preşedintele Asociaţiei Nevăzătorilor din România (ANR), Radu Sergiu Ruba. „Ce nu oferă statul, formare profesională şi locuri de muncă", adaugă acesta.

La Centrul Şcolar pentru Deficienţi de Vedere Regina Elisabeta din Capitală există cursuri postliceale de informatică, dar, în prezent, nu există amatori, pentru că absolvenţii nu-şi găsesc joburi. Preşedintele ANR speră ca, anul viitor, să înceapă şi cursurile pentru pregătirea tehnicienilor în turism, care să-i înveţe pe nevăzători să lucreze telefonic sau prin e-mail cu clienţii agenţiilor de turism. „Este o meserie de foarte mare succes pentru nevăzători în toată lumea", spune Radu Ruba.

Meserii dedicate

Majoritatea nevăzătorilor din România lucrează în masaj şi fizioterapie. „Cam 80-90% din cei care termină astfel de cursuri de trei ani, la nivel postliceal, îşi găsesc de lucru, fie în domeniul public, fie în privat, fie merg pe cont propriu."

Nevăzătorii au început

să-şi găsească locuri de muncă şi în alte domenii. Câţiva au devenit psihologi sau asistenţi sociali şi muncesc în sistemul public, unii lucrează în învăţământ, în special cei care au un rest de vedere, alţii, la radio. Inspirat de modelul olandez, Radu Ruba spune că a reuşit să ajute câteva fete să se angajeze la un call center şi speră ca firma să ofere locuri de muncă şi altor nevăzători.

Educaţie specială

În România există şapte şcoli pentru deficienţii de vedere, la Bucureşti (două), Cluj Napoca, Timişoara, Buzău, Arad şi Târgu Frumos (judeţul Iaşi). Elevii studiază şi materiile obligatorii, dar şi educaţie vizuală, intuiţie - pentru a-şi reprezenta obiectele - şi un program de voce electronică pe calculator.