Cătălin Tolontan, jurnalist: „Am învăţat meserie din filmele americane“
0
Jurnalistul de 42 de ani spune că face parte dintr-o generaţie ale cărei repere au fost cărţile lui John Grisham şi pelicule ca „Toţi oamenii preşedintelui“.
Desemnat de şase ori „Ziaristul sportiv al anului", redactorul-şef al „Gazetei Sporturilor", Cătălin Tolontan şi-a păstrat, în peste 15 ani de gazetărie, acelaşi principiu ca jurnalist: să nu se teamă; „nu doar de cei despre care scriu, sau de subiectele dificile, ci şi să nu mă tem să greşesc, să revin şi să recunosc că am greşit, să accept o idee mai bună, să caut şi celălalt punct de vedere - chiar dacă mă va leza".
„Adevărul": Ai primit o lecţie importantă despre presă de la tatăl tău, pe vremea când încă nu erai jurnalist. Cum s-a întâmplat?
Cătălin Tolontan: După Revoluţie, tata era şef de punct de frontieră la Otopeni, când Regele a venit în ţară. Şeful de tură l-a sunat spunând că a venit Regele. Tata i-a zis să verifice dacă poate intra în ţară. A primit confirmarea. După câteva ore, l-au întors pe Rege din drum. Guvernul Roman trebuia să explice cumva situaţia şi-au spus că Regele ar fi forţat graniţa. Pentru asta, trebuiau să dea nişte oameni afară. I-au propus tatei, a refuzat şi l-au trecut în rezervă. Lucram la ziarul „Azi", eram, pe atunci, unul dintre inginerii de sistem. I-am zis tatei dacă nu vrea să vorbesc cu cineva să intervină. Mi-a dat o palmă. Mi-a spus să-mi văd de meseria mea.
În Afganistan, unde a avut ambiţia de a fi, împreună cu colegul Cristi Preda, primii ziarişti români ajunşi acolo în 2002, după căderea talibanilor Foto: gazeta sporturilor
Care e cea mai veche amintire pe care o ai din copilărie?
Una dintre primele mele amintiri mă arată într-o tribună de fotbal, pe fostul 23 August. Plângeam, dar nu mai ştiu de ce. Emoţie, frică sau bucurie. Sportul a jucat un rol decisiv în viaţa mea. Îmi place să-mi spun că din cărţi am învăţat ce e bine să fac, iar sportul m-a scos din încurcătură ori de câte ori am făcut ceea ce nu te îndeamnă cărţile să faci.
Când ţi-ai dat seama că vrei să fii jurnalist?
La începutul anilor '90. M-am dus la vechea „Gazeta Sporturilor" să dau un articol despre un prieten de-al meu, fotbalist din ligile inferioare. L-am lăsat pe o masă la secretariat şi-am fugit repede pe scări, de teamă că mi-l vor publica.
E primul text pe care l-ai scris pentru public?
Am terminat liceul în 1987, am picat de două ori la Facultatea de Drept - a fost un mare beneficiu pe care mi l-a acordat destinul. M-am angajat la Institutul de Cercetări în Informatică. Institutul avea o gazetă de perete care era chiar lângă lift, unde scriam articole despre fotbal. Aveam o audienţă captivă, pentru că oamenii, aşteptând liftul, citeau articolele mele.
Îţi aminteşti vreun compliment emoţionant pe care l-ai primit pentru un text?
Scriam la „Azi" când a venit o doamnă la redacţie să-mi lase donaţie casa ei, din cartierul Eroilor. I-am mulţumit şi i-am spus să-şi păstreze casa.
Amintiri din copilărie şi tinereţe
Alături de Costi Mocanu, acum 20 de ani, pe când jucau împreună în echipa de fotbal a ziarului „Azi“ Foto: Arhiva personală
Reciteşti textele mai vechi, ai tentaţia să le reeditezi?
Nu. Mi-e ruşine de ele. Erau nişte texte patetice după standardele de astăzi - majoritatea.
De ce iubeşti mai mult presa scrisă decât televiziunea?
Mă crispez în faţa camerelor de luat vederi. Şi, vorba unui publicitar din Statele Unite, nu-mi ajunge versiunea vieţii de zece inchi şi jumătate. Uneori, poveştile de viaţă şi explicaţiile pentru ceea ce ni se-ntâmplă au nevoie de trei file pentru a fi consistente. Avem nevoie în continuare de nuanţe, de verificări, de subiecte aparent plicticoase, de texte lungi, care sunt dobândite cu documentare de două săptămâni.
Intervenţiile tale pe tema supravieţurii presei scrise au fost pozitive. Însă, în ultima vreme, apar contraexemple.
Problema mea e că în ultimele luni au dispărut o parte dintre oamenii de presă care conduceau companiile. Nu e nimic personal în ce spun. Noii conducători au o teorie care este comică pentru oricine a funcţionat ani buni într-o redacţie. Vorbesc despre convergenţa dintre A şi B, ca să rezulte C. A este presa scrisă, B - digitalul, C - viitorul pe care nu-l cunoaştem. Ei n-au făcut nici A, nici B, dar explică cum o să rezulte ceea ce nimeni în lume n-a rezolvat. Nu există în acest moment un model profitabil pentru jurnalistul universal, respectiv ziarul digital. În internet, dacă nu te numeşti Google, Yahoo sau Facebook, nu prea câştigi bani. România riscă să devină prima ţară din Europa fără ziare, şi asta nu înseamnă că suntem postmoderni - cum ne-am imagina -, anticipativi, avangardişti. Suntem rudimentari. Rămânem fără ziare fiindcă nu mai suntem în stare să producem informaţie credibilă, nu pentru că am fi vizionari şi mutăm informaţia pe digital.
"Eram la ziarul «Azi» când a venit o doamnă la redacţie să-mi lase
donaţie casa ei, din cartierul Eroilor, fiindcă îi plăcuse un text pe
care-l scrisesem.''
Ce principii ai, ca jurnalist?
Cel mai important: să nu mă tem. Nu doar de cei despre care scriu, sau de subiectele dificile, ci şi să nu mă tem să greşesc, să revin şi să recunosc că am greşit, să accept o idee mai bună a unui coleg, să caut şi celălalt punct de vedere - chiar dacă mă va leza.
Poţi să-mi dai un exemplu de situaţie în care ţi-ai respectat principiile oricât de dificil a fost?
Când vorbim despre principii, nu discutăm despre etică, ci despre funcţionalitate. Unul dintre momentele astea s-a întâmplat când Codruţ Sereş a fost anunţat în interior ca şef al grupului Intact. Ca administrator al companiei care editează „Gazeta Sporturilor" urma să accept să fie preşedintele Consilului de Administraţie. Am spus: „Nu cu mine aici!". Am vorbit cu Camelia Voiculescu, n-a fost de acord cu refuzul meu. După două luni în care a fost un meci al argumentelor - dacă ar fi găsit un înlocuitor, nu mai lucram astăzi aici -, a renunţat. De ce nu l-am acceptat pe Sereş? M-a interesat să nu ajungem în situaţia de a leza în vreun fel credibilitatea, principalul patrimoniu pe care îl are un ziar.
În curtea Liceului de Informatică, jucând un meci de fotbal tradiţional, elevi – profesori Foto: gazeta sporturilor
Faptul că ai avut şi mintea creativă pentru scriitură, şi mintea exactă pentru business ţi-a sporit independenţa jurnalistică?
Nu. Proba integrităţii se dă permanent, şi când câştigi 50 de euro - cum câştigam la începutul anilor '90 -, şi când câştigi mai mult. Ce m-a ajutat a fost că am trăit în ceea ce nu vreau să se oprească niciodată: într-un vis, într-o utopie. Una construită din primul manual de jurnalism publicat în România, din cărţile lui John Grisham, din filmele americane despre presă. Generaţia mea aşa a învăţat meseria asta, alte repere n-am avut.
Deci, sunteţi cu toţii nişte idealişti.
Sunt mii de oameni din presă care cred în aceleaşi lucruri - sunt convins. Ştii la ce visez? În „Cele 13 chipuri ale lunii", o carte a lui Charles Frazier, există un personaj care la bătrâneţe ajunge să se instaleze într-o casă prin faţa căreia trece un tren. Acceptă să locuiască acolo cu o singură condiţie: face un contract cu Căile Ferate ca atunci când trece trenul să aibă voie să tragă cu puşca cu alice în tren. O dată pe zi, se aşează în fotoliul de pe verandă şi trage cu puşca în trenul pe care îl detestă fiindcă îi schimbă modul de viaţă. Visez ca peste un număr de ani să pot să arăt că pe hârtie, sau pe un dispozitiv foarte asemănător hârtiei - unipaper -, o anumită categorie de oameni vor reuşi să citească în continuare mai clar decât ce poţi vedea la televizor, poţi auzi la radio, sau poţi citi pe un ecran de computer.
"Una dintre primele mele amintiri din copilărie mă arată într-o tribună de fotbal, pe fostul 23 August. Plângeam, dar nu mai ştiu de ce. Emoţie, frică sau bucurie.''
1990 este anul în care Cătălin Tolontan a intrat în presă, la ziarul studenţesc al Facultăţii de Comerţ. Tolontan a revoluţionat presa sportivă la sfârşitul anilor '90, la „ProSport", sub directoratul lui Ovidiu Ioaniţoaia.
„Doctorul mi-a cerut să ne rugăm împreună"
Când te laudă lumea, spui că eşti supraevaluat. De ce ţi-e mai uşor să primeşti critici, şi nu laude?
Pentru că sunt timd. Mă jenez. Şi pentru că am crescut într-o generaţie care n-a avut încredere în ea. Noi, doar dacă ne uităm în fişa postului, ne dăm seama câte am reuşit să facem.
Ai învăţat ceva de la generaţia tânără?
Să nu te mai sacrifici pentru muncă, pentru ceilalţi şi să nu te mai consideri atât de vanitos încât să crezi că viaţa celorlalţi depinde de tine.
Odihnindu-se pe iarba curselor de cai, la jumătatea uneia dintre zilele Olimpiadei de la Beijing Foto: gazeta sporturilor
În atâţia ani de muncă, ţi-ai creat o disciplină?
Mi-am creat o a doua natură. Despre care psihologii spun că e bine-venită între 20 şi 45 de ani, pentru că atunci toţi ne afirmăm social şi ne creăm un sine fals. Important este să faci şi drumul înapoi, să nu rămâi agăţat de sinele fals, care te consumă. O să văd ce-o să fac cu sinele meu real. Ca să fiu sincer, nu mai ţin minte care era. (Râde)
"De la cei tineri am învăţat să nu te mai sacrifici pentru muncă şi
să nu te mai consideri atât de vanitos încât să crezi că viaţa
celorlalţi depinde de tine.''
Voiai să scrii o carte. Cochetezi în minte cu nişte scene, cu un subiect?
Mintea mea este un stăpân compulsiv. Nu cochetez cu ea; nu reuşesc s-o blochez. Există o carte de spiritualitate care descrie cum oamenii ajung să se identifice cu vocea lor interioară. Nu suntem vocea care ne vorbeşte tot timpul în cap. Dar până ajungi să înţelegi asta, vocea te stăpâneşte, într-un fel. De asta spun că mintea mea e compulsivă: îmi dictează nişte lucruri. Poate că n-a venit momentul să scriu o carte, pur şi simplu.
După plecarea de la Ringier şi preluarea „Gazetei Sporturilor", presiunea responsabilităţii a fost enormă, ai făcut o intervenţie la inimă. Era o metaforă?
Nu era. N-a fost însă o operaţie pe cord deschis. Am stat câteva zile în spital, la Timişoara.
Fiindcă vorbeai despre minte: la ce te-ai gândit atunci?
Am avut o revelaţie. Mi-a făcut intervenţia unul dintre cei mai buni chirurgi ai României. În timpul operaţiei trebuia să fiu treaz. Simţeam firele prin corp. Eram legat la un laptop. Se ardeau nişte puncte de pe harta inimii şi, ca medicul să le identifice, se pornea şi oprea inima cum voia Enterul. După patru ore mai rămăsese un singur punct de rezolvat, la care chirurgul nu reuşea să ajungă. S-a aşezat pe un scaun mic - reuşeam să văd scena, de la orizontală - , şi-a zis: „Hai să ne rugăm împreună". Era o icoană pe perete. Am văzut atunci un om extrem de bine pregătit, înconjurat de hipertehnologie, apelând la ceva din afara lui, şi din afara mea, ca să rezolve ultima parte a operaţiei - lucru care s-a şi întâmplat -, şi asta m-a schimbat.
Ce rugăciune aţi spus?
Părintele Antonie, mitropolitul Ardealului, povestea cum un preot care venea zi de zi la biserică l-a întrebat la ce să se mai roage. I-a răspuns: „Poţi să spui şi «mă bucur că sunt aici», pentru că tot ce contează e vibraţia pe care o vei transmite". Aici, semantica lasă loc undei.
"Am crescut într-o generaţie care n-a avut încredere în ea. Noi, doar dacă ne uităm în fişa postului, ne dăm seama câte am reuşit să facem.''
Se încarcă comentariile...
