Îngeri ocupaţi

Ultima probă de clişeizare mortuară acompaniază şi mânjeşte stingerea lui Alexandru Tocilescu.

Când moare un om cunoscut, se găsesc obligatoriu câţiva semeni care, fără să vrea sau fără să‑şi dea seama, coboară necazul în ridicol. Sunt cei care se grăbesc să apară la televizor şi să evoce amintirea defunctului. Convocaţi în studio sau la telefon, ei simt că sobrietatea nu ajunge. Mai e nevoie de ceva. Nu de lacrimi, fiindcă ele nu fac decât să vorbească lumii despre slăbiciunea noastră. Nici de tăcere, fiindcă s-au dus vremurile când abţinerea de la cuvânt putea trece drept marcă de inteligenţă. E nevoie, îşi spun chibiţii doliului, de o infuzare poetică a momentului, de o imagine aparte, de un patetism metaforizat. Dacă spui doar „Dumnezeu să-l ierte pe X", eşti fad ca prăjitura de mucava din vitrină. În schimb, dacă produci o rostire liricoidă, chemând în sprijin oştile şi intervalele cereşti, altfel se uită lumea la tine. Cu puţin noroc, atenţia publicului poate migra dinspre memoria dispărutului spre sensibilitatea şi retorica supravieţuitorului mobilizat pentru necrolog şi regrete. Urâtă socoteală, prost calcul, tâmpit obicei.

Ultima probă de clişeizare mortuară acompaniază şi mânjeşte stingerea lui Alexandru Tocilescu. La câteva ore de la dispariţia sa, un actor altminteri reputat constată în văzul şi în auzul tuturor: „Acum, Toca poate în sfârşit să regizeze piese cu îngerii". Activarea angelică e procedeu obligatoriu în asemenea cazuri. De când românii au descoperit farmecul panegiricului la televizor, îngerii au o agendă supraîncărcată. Ei se numără printre cele mai ocupate creaturi care ni se opresc în suflet sau pe umăr. Sigur, îngerii nu vor pune niciodată semnul egal între munca zilnică şi munca silnică, însă felul cum le distribuim roluri în năzărelile noastre de uz public arată cât de uşor cădem în robia facilului. Imaginea defunctului care decolează spre îngeri şi-i obligă să-l însoţească ocupaţional e o platitudine la care nimeni nu pare dispus să renunţe. Policalificaţi conform pretenţiilor pe care le avem de la ei, îngerii se apucă - în funcţie de trecutul profesional al dispărutului - să bată mingea, să se iniţieze în folclor sau să desfăşoare complicate proceduri chirurgicale.

Trecutul recent pune la dispoziţie destule exemple în care marea taină se vede întâmpinată clişeistic, răsuflat şi până la urmă nepoliticos. Iată unul, decupat din presă: „Legendarul Gicu Dobrin s-a transferat în ceruri. El a plecat să joace fotbal cu îngerii". Dacă n-ar fi o necuviinţă, aproape că te-ai simţi tentat să întrebi dacă transferul celest a presupus şi comisionul specific impresarilor telurici. Iată un altul, smuls din declaraţia înlăcrimată a unei cântăreţe de muzică populară: „Marele artist Ion Dolănescu a plecat într-o lume mai bună, unde acum le cântă îngerilor". Cât de oportun sună „Bălălău" sau „M-am născut între Carpaţi" în tării, doar stimata doamnă poate spune. Fănuş Neagu n‑are cum să emită obiecţii şi se supune aceleiaşi rutine. „Maestre, îngerul te-a strigat la (sic!) rai", exclamă cu o anume exaltare un blogger, mixând vestea morţii cu titlul unui roman al celui în chestiune. Nici Alexandru Pesamosca nu are şansa fofilării. „Dumnezeu l-a chemat la El, ca să-l pună alături de Îngerii adevăraţi din Cer", constată, cu un păgubos exces de majuscule, un fost pacient al profesorului. Şi nici nu ştiu îngerii noştri ocupaţi ce le mai pregătesc pământenii. Oare în ce scenariu îi vor prinde bocitoarele noastre publice în clipa când vor avea de primit printre ei un proctolog, un obstetrician, un campion la pocher sau un director de bancă? Se sparie gândul. 

Radu Paraschivescu este scriitor, publicist şi traducător. Are o legătură specială cu lumea sportului şi scrie pentru ''Adevărul''.