Amnezia cu premeditare (I)

Uitarea disidenţilor este una din cele mai amare unităţi de măsură a amneziilor ce surpă moral societatea românească.

I-am telefonat Doinei Cornea pentru urările de început de an. Aflată la Cluj şi vorbindu-mi mai întâi despre şubrezeniile senectuţii parcă în şoaptă, cu o voce desfăşurată pe un portativ de o binevoitoare muzicalitate, dna Cornea a făcut apoi, în câteva fraze, o analiză simplă şi destoinică a societăţii româneşti actuale, cu accente pe situaţia politică.

Mi-a mai amintit, găsind ca întotdeauna ceva amuzant în grozăviile prin care trecea, şi despre telefoanele cu insulte şi înjurături grosolane pe care continuă să le primească de la persoane anonime. „Parcă aş trăi iar în timpul lui Ceauşescu" - îmi spunea dna Cornea, doar uşor contrariată de aceste urâte răsplăţi ale istoriei. Nu-mi amintesc să se fi vorbit decât poate întâmplător de Doina Cornea în voluminoasele rememorări de la sfârşitul anului trecut ale fenomenului comunist.

Au curs torente de imagini, reportaje, interviuri, comentarii, cărţi etc. despre execuţia Ceauşeştilor, despre terorişti, despre Yalta şi Malta, despre Guşă şi Nuţă, despre Casa Poporului, despre viaţa nomenclaturii, despre umilinţele vieţii cotidiene şamd. Despre Doina Cornea n-a venit însă vorba. Nici despre dânsa, nici despre ceilalţi veritabili disidenţi români care, punându-se în pericol de moarte, hărţuiţi, anchetaţi, arestaţi, torturaţi prin beciurile Securităţii sau bătuţi în plină stradă, aruncaţi în spitale de psihiatrie, riscând viaţa familiei şi a prietenilor etc. au avut demnitatea de a se împotrivi dictaturii.

Uitarea disidenţilor este una din cele mai amare unităţi de măsură a amneziilor ce surpă moral societatea românească şi blochează societatea civilă în proiecte care aştern peste gloria trecutului glazura unui prezent mediocru. Au fost reduşi la neant tocmai aceia pe care memoria colectivă s-ar fi cuvenit să-i conserve ca pe nişte modele construite din altceva decât dintr-o mămăligă eventual explozivă.

Absenţa sau prezenţa firavă în discursul public a acestor exemple de forţă morală şi de înfruntare eroică a Răului totalitar are cel puţin două efecte devastatoare: lasă spaţiul liber imposturilor de tot felul şi nu arată în special tinerimii că regimul comunist a fost combătut de apărători autentici ai libertăţii. Românii n-au fost blegii comunismului fie şi numai datorită acestor disidenţi care au luptat împotriva dictaturii la propriu, cu trupul, cu sufletul, cu conştiinţa lor. Nu contează câţi au fost. Contează că au fost. Atunci, când trebuia, au fost de faţă, la timp şi la locul faptei. Acum, când ar trebui să fie ascultaţi poate şi doar pentru că ei au spus răspicat adevărul în vremuri de obştească laşitate, sunt luaţi în derâdere sau, în cazuri fericite, sunt evitaţi.

Foarte rarele apariţii publice ale Doinei Cornea sunt urmate consecvent de potopuri de injurii. Citesc şocat bădărăniile scrise despre Doina Cornea de jurnalişti cu irepresibile secreţii nazale sau de veterani ai presei comuniste. Nu înseamnă nimic pentru niciuna din cele două categorii că Doina Cornea a fost snopită în bătaie, în văzul lumii, de un miliţian.

Ar trebui să adaug că Doina Cornea a fost urmărită politic de un colonel de Securitate al cărui fiu, poate că şi în semn de simbolică preţuire a osârdiei tatălui, a ajuns să ocupe nu demult, pentru o perioadă scurtă de timp, a doua funcţie în stat?

Batjocorirea anilor în care Doina Cornea avea toate şansele să moară în timp ce noi, corul muţilor români, aveam toate şansele să trăim este tratamentul uzual administrat disidenţilor noştri. În 1982 Radio „Europa Liberă" difuza un virulent protest semnat de Doina Cornea şi intitulat „Scrisoare către cei care n-au încetat să gândească". Era, dar mai ales este o scrisoare extraordinară, recomandabilă îndeosebi adulţilor tineri, pe care simt că o primesc zilnic, chiar dacă în cutia poştală găsesc de o vreme mai ales pliante electorale de doi bani.