INTERVIU Ce face Cristina Neagu înaintea unui meci? Cea mai bună handbalistă a lumii a dezvăluit cum se transformă total în ziua jocurilor

Cristina Neagu este cea mai titrată handbalistă a lumii, câştigând de trei ori titlul de cea mai bună jucătoare a lumii.

Cristina Neagu, cea mai nouă sportivă Red Bull, şi jucătoare la CSM Bucureşti, este pe cai mari în acest an. A fost nominalizată pentru a patra oară drept ”cea mai bună jucătoare din lume” de către Federaţia Internaţională de Handbal şi şi-a lansat propriul brand, CN8 - Unstoppable. Într-un interviu pentru redbull.com, Cristina a vorbiet despre copilărie, despre pasiunea pentru handbal, despre ce a învăţat din accidentările suferite şi de ce îi e frică să facă sporturi extreme.

Ce ai învăţat din familie şi-ai dus apoi cu tine şi în sport, şi în viaţa ta de zi cu zi?

Am primit o educaţie foarte bună. Deşi ai mei nu aveau mult timp pentru mine, am fost un copil cu capul pe umeri, am ştiut ce am vrut, am luptat pentru ce mi-a plăcut. Uneori, mi-ar fi plăcut ca ai mei să aibă mai mult timp pentru mine, dar i-am înţeles pentru că viaţa nu a fost tocmai uşoară. Ştiu însă că sunt mândri de mine, aşa că nu mai contează ce a fost în trecut.

Ai tăi te sună după meciuri să comenteze cum ai jucat?

(Râde) Da, cu toate că ştiu că atunci când joc prost nu-mi place să vorbesc despre ce am făcut. Nu se pricep foarte tare la handbal şi mă întreb dacă ei, care mă iubesc foarte mult, văd aceleaşi lucruri pe care le văd oamenii, în general, când se uită la mine jucând handbal. În sensul că, dacă ratez, sunt cu toţii la modul: ”aoleu, câte ai ratat!” Chiar vorbeam zilele trecute cu mama că la ultimul meci (n.red. meciul dintre CSM Bucureşti şi Rostov Don s-a încheiat la egalitate, 22-22) n-am jucat prea bine şi ea zicea: ”nu vreau să-ţi spun, nu vreau să te supăr, dar nu ţi-a mers deloc.” Şi eu îi răspundeam: ”te rog frumos, nu vreau să vorbesc despre asta.” Apoi mai stătea două minute şi începea iar: ”jur că nu vreau să te enervez, dar dacă-ţi intrau mingile alea ...” (râde). Sigur, ei comentează ...

Poate că eşti o mare sportivă, dar pentru ei tot fiica lor rămâi...

Da, aşa e! (râde)

Când erai copil şi-ai ajuns prima dată într-o sală de handbal, ai ştiut imediat că asta e ce vrei să faci cu viaţa ta. Poţi să retrăieşti ce ai simţit atunci?

Da, îmi aduc aminte. Eram la şcoală, spre sfârşitul clasei a IV-a şi prima mea antrenoare de atunci a intrat în clasă şi a întrebat cine vrea să vină la handbal, ne-a spus orarul antrenamentelor. Eu, fiind genul mai sportiv, jucam fotbal, baschet, alergam, îmi plăcea mişcarea, am spus: ”hai să încerc”. A fost o alegere de capul meu, nu am vorbit cu ai mei despre asta, aşa că a doua zi m-am dus la sală şi ştiu că erau nişte fete mai mari care terminau antrenamentul înaintea noastră şi antrenoarea încerca să ne înveţe şcoala alergării, însă mie îmi plăcea foarte mult cu mingea şi mi se părea că pot face chestii cu mingea şi partea bună e că şi ei i s-a părut la fel (râde). 

Cristina Neagu, cea mai nouă sportivă Red Bull

© MIHAI ŞTEŢCU / RED BULL CONTENT POOL

Ce au spus părinţii tăi când ţi-ai dat seama că handbalul nu e doar o joacă, ci viitorul tău profesional?

Făceam handbal de câteva luni când mi-am dat seama că asta vreau să fac pe viitor. Părinţilor mei le ziceam că merg la antrenamente, ei spuneau: ”bine, du-te”. Dar într-o zi mi-au atras atenţia şi mi-au zis: ”ce faci, te tot duci acolo, tu trebuie să înveţi.” Şi eu ziceam: ”da, lasă, că merg acolo, şi învăţ, că-mi place” (râde). La un moment dat au zis mai serios: ”nu poţi să mai mergi la handbal, trebuie să pui mâna serios pe carte, asta e cel mai important.”

Părinţii ce-şi imaginau pentru tine?

Nu ştiu că nu am vorbit despre asta. Eu vin dintr-o familie modestă, ai mei lucrau trei schimburi, eram trei copii acasă şi mai mult surorile mele aveau grijă de mine. Era mai complicat şi eu am luat-o pe drumul meu. Până când am început să apar la televizor şi ai mei şi-au dat seama că se întâmplă ceva. Lipseam şi mai mult de la şcoală pentru că plecam în cantonament câte o lună. Şi atunci ei au zis că nu e ok ce fac, însă aveam 16 ani şi ştiam ce vreau să fac, nimic nu mai conta. Mi-aduc aminte că în 2005 am mers la un turneu cu Naţionala şi am luat o medalie, am apărut în ziar şi ai mei au fost super impresionaţi, au luat ziarul, au început să plângă şi atunci şi-au dat seama că nu mai e o joacă ceea ce fac, trecuseră vreo cinci ani de când făceam deja handbal şi era clar că nu mă voi opri.

Cristina Neagu, cea mai nouă sportivă Red Bull

© MIHAI ŞTEŢCU / RED BULL CONTENT POOL

Cum te pregăteşti psihic înainte de un meci?

O să-ţi dau exemplu ziua meciului. Îmi place să dorm la prânz înainte de antrenamente, când ele sunt după-amiaza. Dacă meciul e la ora 20:00, nu am stare să stau în casă toată ziua, ies să mă plimb puţin, mănânc prânzul, dorm, mă pregătesc de meci şi merg la sală. Însă când ajung acolo, mă transpun, nu mai contează gălăgia, publicul, că vin ai mei în tribună, sunt concentrată pe ce am de făcut.

Cum reuşeşti să intri în rolul ăsta, ce-ţi imaginezi înainte să intri pe teren?

De obicei sunt foarte motivată. Şi, mai ales când avem adversari puternici, poate adversari pe care nu i-am învins de multă vreme, cum am avut acum trei săptămâni un meci la Sala Polivalentă împotriva Győr-ului, şi le povesteam fetelor că eu n-am pierdut niciodată acasă un meci împotriva Győr-ului, iar ele niciodată nu câştigaseră acasă împotriva Győr-ului. Şi le-am zis: ”n-avem cum să pierdem!” (n.red. CSM Bucureşti a învins Győr cu 28 la 22). Mă gândesc des la faze din meci, mai ales că în ultimii ani joc împotriva unor adversari pe care îi tot întâlnesc şi mă gândesc cum stau ele în apărare, cum atacă, vizualizez fazele de joc.

Cum arată o zi de antrenament?

Sunt foarte implicată în cariera mea şi în acest sport. Eu nu termin un antrenament, mă duc acasă şi asta e, mă întorc pe teren a doua zi. Eu stau şi mă gândesc la chestiile care ţin de antrenament, la ce am făcut, unde trebuie să îmbunătăţesc, unde m-am simţit bine şi unde nu. Nu-mi place să fiu obosită la antrenamente, să am o dimineaţă plină şi apoi să mă duc pe teren, unde trebuie să fiu concentrată şi în formă. Azi nu e deloc o zi uşoară (n.red. toată dimineaţa avusese o şedinţă foto, apoi, după interviu, mergea la antrenament cu echipa). În perioada de accidentări pe care am avut-o, am învăţat să iubesc şi să respect şi mai mult ceea ce fac. Pentru că e un timp care nu se mai întoarce, eu mâine, poimâine fac 30 de ani şi vreau să profit la maxim de tot ce fac pentru că iubesc acest sport.

Se spune despre tine că eşti un sportiv valoros, de aceea eşti nominalizată a patra oară pentru cea mai bună jucătoare de handbal din lume de Federaţia Internaţională de Handbal. Ce înseamnă valoarea în sport pentru tine?

Sportivul meu preferat e Roger Federer. E unic în felul în care joacă tenis. Îl urmăresc de mult timp. A avut o perioadă foarte bună acum vreo 10 ani, apoi a intrat într-un con de umbră, se apropia de 30 de ani şi mulţi îl sfătuiau să se lase, că pierdea multe meciuri şi era păcat de ceea ce realizase până atunci. Între timp, el a avut şi copii, iar concentrarea lui nu mai era aceeaşi. Eu mă gândeam: ”oare ce o să facă, o să se lase, n-o să se lase, o să asculte de ceilalţi?” Şi omul nu s-a lăsat. Acum are 36 de ani, câştigă turnee şi joacă senzaţional, aşa cum juca acum 10-12 ani. Şi mie asta mi se pare tare, că joacă în continuare, deşi are tot ce-şi doreşte, aşa cum avea, de altfel, şi-n urmă cu 10 ani. Cu siguranţă a auzit şi el multe voci care spuneau că mai bine se lasă ca să păstreze imaginea frumoasă pe care o are. Însă el a refuzat să facă asta. Cred că el e foarte pasionat de ce face şi reuşeşte să îşi găsească motivaţia la o vârstă la care mulţi se lasă, mai ales în situaţia lui, când are tot ce-şi doreşte în viaţă şi totuşi continuă să joace. Aşa că un sportiv valoros e un sportiv care îşi menţine un anumit nivel. În handbal e simplu să ai un sezon extraordinar şi să fii numit cel mai bun jucător al lumii. Câştigi trofeul cu echipa de club, o medalie cu echipa naţională, joci bine şi poţi să fii nominalizat şi să ieşi sportivul anului şi apoi intri într-un con de umbră şi nu mai aude nimeni de tine. Poate nu eşti cel mai bun an de an, dar eşti acolo mereu şi joci la un nivel constant bun. Pentru mine asta e important, iar în ultimii patru ani, de când mi-am revenit de la accidentare, eu sunt la un nivel constant foarte bun. Că sunt sau nu declarată cea mai bună jucătoare a lumii e mai puţin important pentru că eu sunt mereu între primii sportivi în sportul pe care-l practic. Asta înseamnă pentru mine un sportiv valoros, să fii la un nivel constant bun, indiferent de rezultatele pe care le ai cu echipa.

Crezi că o vârstă înaintată pentru un sportiv îi poate aduce acestuia mai multă înţelepciune, ca-n cazul lui Federer, de pildă?

În primul rând depinde de cum stai fizic, că asta poate fi un impediment pe măsură ce înaintezi în vârstă. Dar, pe de altă parte, eşti mai inteligent şi te antrenezi la o calitate mai bună, nu mai ai cantitate, ai calitate, asta vine cu vârsta şi asta am învăţat-o şi eu, pe pielea mea. Nu mai sunt copilul de acum 10 ani când aruncam 100 de şuturi la antrenament fără să-mi pese. Acum ştiu să fac ce trebuie, fac mai puţin, lucrez mai mult pe plan fizic, evit accidentările. Deci, da, vârsta îţi aduce clar mai multă inteligenţă în ceea ce faci, e cumva normal să se întâmple asta.

Ce faci când nu faci handbal?

Îmi place să călătoresc, să văd filme, să citesc, deşi în ultimul timp nu am mai apucat, mi-ar plăcea să fac nişte sporturi mai extreme iarna, dar nu-mi permit fiindcă mi-e frică, mi-ar plăcea să sar cu paraşuta, dar mi-e frică (râde).

Frica asta este din cauză că te-ai putea accidenta?

Da. Deşi la săritura cu paraşuta nu ar fi vorba de o simplă accidentare ... (râde). De când m-am accidentat, fac totul cu măsură.

Cum şi-au pus amprenta accidentele respective asupra ta? Ai rămas cu frica de atunci?

Nu neapărat, dar sunt anumite lucruri pe care nu le fac şi nici nu am voie să le fac din cauza contractelor pe care le am. Ar fi o lipsă de respect din partea mea să fac asta, în primul rând faţă de clubul care mă plăteşte, să mă accidentez mergând la schi, de exemplu. Nu am rămas cu sechele de la accidentări. Dimpotrivă! Perioadele de accidentări m-au ajutat enorm psihic, fiindcă sunt mult mai puternică acum. Am văzut ce înseamnă să fii singur împotriva tuturor, pot să spun lucrul ăsta, fiindcă a fost o perioadă în care pur şi simplu nu am avut ajutor din partea nimănui, nici măcar a clubului. Şi m-a întărit foarte mult chestia asta fiindcă eu ştiu că indiferent de ce se întâmplă, pot să trec peste. Am învăţat mult din perioada aia, n-am trecut prin ea pur şi simplu, m-am accidentat, am stat aproape trei ani în afara terenului şi n-am învăţat nimic. N-a fost cazul, am învăţat foarte mult!

Cristina Neagu, cea mai nouă sportivă Red Bull

© MIHAI ŞTEŢCU / RED BULL CONTENT POOL

Cum te menţii fizic?

Avem antrenament specific, în sala de handbal, dar şi antrenament de forţă, care e foarte important. Din păcate, în România, nu avem această educaţie în ceea ce priveşte sala de forţă. Încă de când eram mică auzeam numai prostii de genul: ”nu face genuflexiuni cu greutăţi în spate că n-o să mai creşti, o să te doară spatele, o să te doară genunchii.” Lucrurile astea erau total neadevărate pentru că dacă atunci când eşti în perioada de juniorat înveţi tehnica corectă şi înveţi cum să lucrezi cu greutăţile, ele te pot ajuta extraordinar de mult. Am colege în echipă care fac sală de forţă de 15 ani, iar eu fac de 2-3 ani, la modul ăsta. Şi ele erau: ”incredibil, nu se poate aşa ceva.” Şi eu le-am zis: ”ba da, se poate, pentru că mulţi antrenori pe care i-am avut au fost împotriva sălii de forţă.” Însă antrenamentul fizic este extrem de important! În momentul de faţă mă antrenez cam 50-50, antrenamente de handbal şi antrenamente de forţă. Cu siguranţă modul de antrenament a fost printre motivele accidentărilor mele, că nu m-a învăţat nimeni, când eram mai mică: ”lucrează şi tu puţin pentru umărul ăla, că arunci tare la poartă şi sunt anumiţi muşchi care trebuie dezvoltaţi.” Nu, erau pe principiul: ”dă-i cât mai tare, de cât mai multe ori”, adică o treabă făcută după ureche.

Ce vrei să realizezi anul acesta cu echipa?

Îmi doresc foarte mult să câştig Liga Campionilor cu o echipă din România, e unul dintre motivele pentru care m-am întors în ţară, era un vis de-al meu de mai mulţi ani de zile, de când jucam la Oltchim, la Vâlcea. Am jucat o dată finala Ligii Campionilor şi am pierdut (n.red. în 2010, Oltchim a jucat finala Ligii Campionilor împotriva lui Viborg, care a câştigat cu 32 la 31). Am câştigat însă Liga Campionilor cu echipa din Muntenegru (n.red. în 2015), dar mi s-ar părea mult mai special să câştig cu o echipă din România.