Umbra lui Pedro

Cu Pedro m-am întâlnit în clasa a IX-a, la Târgu-Jiu. Eram amândoi speriaţi: veneam de la ţară şi trăgeam în piept aerul tare al liceului de elită al judeţului – „Tudor Vladimirescu“ îi zicea şi atunci, cum îi zice şi acum.

La început i-am spus Petru. După o vreme, ne-a rugat să-i zicem Dan. Profesorii, când strigau catalogul, pronunţau apăsat: Grofu Petru-Dan. Iar noi, şturlubaticii de pe rândul de la geam, am găsit formula câştigătoare: Pedro. De atunci, chiar şi colegele cele mai timide îi ziceau aşa, uşor ştrengăreşte, Pedro.

În 1987, când am încheiat liceul, am intrat la facultate. Amândoi la Politehnica bucureşteană. Apoi am fost chemaţi la recrutare, la Centrul Militar Judeţean. Ne aşteptau nouă luni de armată. Eu trebuia să merg la infanterie, la Breaza. Dar un ofiţer ne-a spus că Gorjul are rezervate patru locuri la paraşutism, la Buzău.Mâncare mai bună, haine mai arătoase - ne ademenea el. În sală, tăcere. O sută şi ceva de inimi gata să sară din piept. Plus salturi cu paraşuta - a plusat ofiţerul. M-am trezit în picioare, propulsat de un resort neştiut. Vreau eu la paraşutism, am zis. Pedro, aflat în stânga mea, a făcut ochii mari. Şi s-a ridicat şi el...

După un an, când am urcat din nou în tren, eram tot împreună. De astă-dată mergeam la facultate, la Bucureşti. Eu la TCM, el la Energetică. Ne vedeam zilnic, pentru că eram cazaţi în Regie, la cămin. Eu în P19, el în P26. Aşa au mai trecut cinci ani...

Şi tot împreună am venit la Revoluţie. Eu credeam că facem revoluţie acolo, la Târgu-Jiu, dar el a zis: ăştia care se agită la balcon erau ieri în arestul Miliţiei. Ăla care-i face mustăţi lui Ceauşescu e avocat, l-au ridicat pentru trafic de influenţă. Aia care ţipă la portavoce, doctoriţa, a fost băgată la luare de mită...

Aşa am ajuns la Bucureşti şi ne-am trezit înarmaţi până-n dinţi pe bază de buletin. Am făcut de veghe în Politehnică. Eu la TCM, el la Energetică. Ne despărţeau vreo trei sute de metri. Pândeam terorişti. Noroc că n-au venit pe strada noastră...

Mai târziu, Pedro mi-a spus că era să-l împuşte un coleg. Îl confundase cu un terorist. Dar a scăpat, aşa cum scăpase şi la salturile cu paraşuta. Atunci am zis că nu ne va despărţi nimeni, niciodată.

Dar ne-a despărţit moartea. Pedro a murit asfixiat cu gaze de la o sobă, pe un şantier din Târgu-Jiu. Era inginer şi se apropia de 30 de ani. În urma lui au rămas o soţie, doi copii, o soră şi doi părinţi-cu toţii minunaţi, cu toţii distruşi.

Aceste rânduri sunt dedicaţia mea pentru Pedro, băiatul cu suflet de aur care a supravieţuit paraşutărilor, expediţiilor montane, Revoluţiei şi mineriadei din 13-15 iunie 1990, dar care a fost răpus de o sobă.

Tare mult aş fi vrut să-l am lângă mine  astăzi, la lansarea cărţii despre Revoluţie...