M-a impresionat povestea unei familii evacuate, care locuia pe malul râului Someş din Cluj. La intervenţia prietenului Adrian Costina, antreprenor activ în SOS (Societate Organizată Sustenabil) şi Demos, şi a susţinătorilor lui au scos această familie din condiţiile precare în care trăia pe malul râului care străbate oraşul. De atunci, mama munceşte în străinătate, băiatul mai mare lucrează, iar cel mic merge la şcoală. Printr-un gest de omenie, o familie a ieşit din sărăcia în care trăia şi s-au pus singuri pe picioare. Dar au avut nevoie de un imbold iniţial.

Astfel de gesturi filantropice sunt rare. Oricum, locuirea decentă nu trebuie să fie apanajul milei. România nu are o strategie pe locuire, guvernul întârzie de ani să o adopte. E momentul ca guvernul să o adopte cât mai repede pentru că locuirea decentă este un drept al fiecăruia dintre noi. La nivel local, nu există stoc de locuinţe publice. România are sub 2% locuinţe publice, din care sociale 0.5%, dintre cele mai mici procente din Europa. Accesul la locuinţele sociale discriminează categoriile cele mai sărace, aşa cum se întâmplă la Cluj, unde atât CNCD, cât şi justiţia au stabilit că criteriile de alocare sunt ilegale. O soluţie a Primăriei a fost de a veni cu subvenţii relativ modeste ca şi cuantum pentru chirii, dar au făcut criterii atât de restrictive că au aplicat până de curând, potrivit primarului Emil Boc, atâtea persoane cât degetele de la o mână.

Adi Dohotaru: Spune-mi unde stăteai înainte să te muţi aici în chirie?

Marian: Înainte am stat tot într-o chirie pe str. Dunării, cu ajutorul lui Adi. Înainte de asta am stat într-o baracă, ceva improvizat de tatăl meu, care a decedat în 2012. Acolo am stat 12 ani. Fratele meu nu a cunoscut niciodată o casă normală. Înainte de asta noi am mai stat în chirii. Am mai stat şi la un cămin de nefamilişti… De fapt, la două: unul în Someşeni, pe str. Teiuşului şi unul pe str. Fabricii, după pod. Maică-mea şi taică-miu au avut dosar la Primărie din 2000. Am aşteptat până prin 2012, după care nu am mai reînnoit dosarele pentru că ne-am pierdut orice speranţă. Din 2013 spre 2014, cu ajutorul lui Adi, am reuşit să ne mutăm într-o chirie decentă.

Adi Dohotaru: Adi, noi ne ştim de ceva vreme. Ne-am mai implicat şi în alte campanii civice legate de zona lacurilor cu SOS Parcul Est. Puţini ştiu de latura ta socială. Sunt curios cum te-ai cunoscut cu familia lui Marian şi cum v-a venit ideea de a găsi o soluţie pentru ei.

Adrian Costina: Eram în trecere pe lângă locuinţa lor şi l-am văzut pe Florin, fratele mai mic al lui Marian, care învăţa la o masă afară, la soare. Mergeam spre un avocat cu care lucram, iar când m-am întors, l-am văzut tot acolo. Şi m-am gândit: „Ce face el acolo? Învaţă şi acolo e locuinţă de vară?”. Apoi mi-am dat seama că nu e o locuinţă de vară. Am intrat în vorbă cu el şi cred că şi cu Vali, dar nu a fost chiar aşa „Uau”. Se pare că mai fusese lume pe acolo, chiar şi politicieni, din câte am înţeles, cu fel de fel de promisiuni. Lumea e sensibilă la problemele sociale, dar când vine vorba de făcut ceva concret, se pare că nu se prea întâmplă. Am fost impresionat de dorinţa lui Florin de a învăţa şi a lui Marian de a răzbi, pentru că nu îmi venea să cred că are un job stabil, deşi stă în astfel de condiţii! M-am gândit să mă implic împreună cu prietenii mei din liceu. Cam toţi prietenii mei din liceu sunt adulţi acum, au familii, venituri. Le-am trimis şi lor mesajul atunci şi au răspuns foarte prompt că se implică.

Adi Dohotaru: Povesteşte-ne puţin despre baracă. Cum erau condiţiile de trai? Câte persoane stăteaţi acolo?

Marian: Stăteam patru persoane: eu, maică-mea, taică-miu şi frate-miu. Făceam foc cu lemne. Aveam o sobă improvizată. Baraca era foarte mică, nu, dar nu am măsurat-o niciodată. Era foarte greu, mai ales iarna. Trebuia să faci foc. Mai ales cum era soba aia improvizată, ieşea fum, ne miroseau hainele. Trebuia să mergem la şcoală, la lucru şi a fost cam greu.

Adrian Costina: Primul lucru a fost să găsim o locuinţă, căci urma iarna, care să fie încălzită, să fie decentă. Am găsit şi, cu ajutorul unei agenţii imobiliare, pro bono am găsit chirie. Deci nu ne-a luat comision. Am găsit o locuinţă aproape de şcoala lui Florin, căci trebuia să fie în apropiere. Ne-am gândit că acolo vor sta, provizoriu, până când fie cererea pentru locuinţă a lui Marian va fi aprobată de Primărie, fie să găsim ceva mai ieftin sau toate veniturile lui Marian şi ale mamei lui vor fi suficiente pentru a plăti chiria.

Adi Dohotaru: Cum aţi ajuns să staţi acolo în baracă. Am înţeles că era pe malul Someşului.

Marian: Am stat în chirie. Am stat după pod, pe Fabricii 125 la un cămin de nefamilişti. Era un loc pentru Drumuri şi poduri, ceva cămin privat cred că era. De-acolo s-au vândut camerele şi ne-au evacuat. Iar tatăl meu nu a avut unde să ne ducă atunci, în momentul ăla, şi a cumpărat de la cineva baraca aia, care a costat atunci 20 milioane. Şi ne-am mutat acolo. La început a fost provizoriu. Apoi, nu am avut alte soluţii şi am continuat să stăm acolo aproape 12 ani.

Adi Dohotaru: Cu ce se ocupau părinţii tăi?

Marian: Taică-miu lucra la vulcanizare şi maică-mea lucra la o hală de încălţăminte.

Adi Dohotaru: Şi erau salariile prea mici? Nu vă permiteaţi atunci o chirie? Îţi aminteşti cam care era raportul între salarii la părinţii tăi şi o chirie?

Marian: Nu mai ştiu. Oricum, nu îşi permiteau. Chiriile şi pe atunci erau destul de mari.

Adi Dohotaru: Şi la baracă cum era? Îţi puteai invita prietenii, colegii acolo, sau?

Marian: Nu. N-am putut să îi invit pentru că nu era un loc unde să poţi să duci pe cineva.

Adi Dohotaru: Din punctul tău de vedere, cum ar putea interveni şi autorităţile pe astfel de teme, ca în alte ţări, pentru că un astfel de ajutor ca al tău este relativ limitat, în sensul în care  te poţi adresa unei familii. Dar avem şi alte instrumente: politicile publice. Cum crezi că ar putea acestea să se îmbunătăţească, pe partea de locuire.

Adrian Costina: Păi, în cazul concret, din câte am înţeles, era o cerere depusă la Primărie, care stătea şi nu avea nici o rezolvare. Probabil că cererile sunt foarte multe faţă de numărul de locuri. Dar, din câte am auzit, s-ar putea ca şi repartiţia lor să nu fie foarte bine făcută. Adică, ce înseamnă oameni care nu au locuinţă? Pot fi adulţi care au locuinţă de la părinţi dar au nevoie de încă o locuinţă a lor sau pot fi adulţi sau familii care nu au deloc o locuinţă. Şi mi se pare că Primăria nu prea făcea diferenţa între astfel de cereri, ci doar era un număr de ordine dat şi aşteptau ca să aibă locuinţe.

Deci, consider că, în primul rând, numărul de locuinţe sociale este insuficient, iar apoi că şi criteriile trebuie schimbate.

Adi Dohotaru: Acum, dacă ar fi să faci un calcul, cât de uşor ar fi pentru tine sau pentru colegi de-ai tăi de la muncă să îşi găsească o chirie în Cluj, la preţul actual al pieţei. 

Marian: La acest moment, chiriile sunt foarte mari, mai ales, în oraş. În Floreşti nu ştiu chiar cât îs, dar în oraş îs exagerat de mari. Ajungi la o garsonieră de circa 20 mp să plăteşti cam 200 euro. Sub 200 euro nu găseşti. Raportat la un salariu de 1100-1200 lei, cam greu cu cheltuielile, chirie şi să mai şi trăieşti.

Adi Dohotaru: Colegii tăi ce fac? Stau în afara Clujului? Stau în Cluj? Stau la părinţi?

Marian: Stau mai mulţi într-o garsonieră sau într-un apartament şi împart chiria, care mai au norocul să îşi găsească câte un coleg de cameră.

Adi Dohotaru: Un alt aspect care ar merita discutat e legat de acel procent de dezvoltare imobiliară.

Adrian Costina:  Eu ca activist de ocazie, social, pentru că activez pe partea ecologică, eco-urbană, aşa că te-aş întreba pe tine, care ar fi modalităţile, ce s-ar putea face, aici, concret.


În afara creşterii stocului de locuinţe, statul român poate obliga investitorii privaţi, ca în alte ţări vestice, să dea un procent de 5-10-20% statului din ce se construieşte. Este o modalitate de a încuraja mixul social şi de a calma piaţa imobiliară printr-o reglementare mai strictă.