Ruralul românesc, „fit for 55“? 50% din case sunt mai vechi de 50 de ani!

În mediul rural, 84% dintre locuinţe sunt mai vechi de 20 de ani şi peste jumătate mai vechi de 50 de ani. Aproape toate sunt în proprietatea privată a unor cetăţeni preponderent săraci şi fără vreun sprijin pentru a-şi putea întreţine locuinţele.

Comisia Europeană a făcut un nou pas hotărât (denumit generic "Fit For 55") înspre combaterea schimbărilor climatice, al cărui succes depinde de capacitatea ţărilor membre de a implementa o serie de măsuri rapide şi coerente care ar trebui să duca la transformări profunde. Dimensiunea socială este accentuata în egala măsură cu cea de mediu, iar calitatea locuinţelor şi creşterea calităţii vieţii cetăţenilor sunt elemente centrale ale acestei strategii. În acest context, realizăm şi mai bine faptul că ruralul românesc a fost abandonat în precaritate şi pleacă de foarte departe pe acest drum al tranziţiei juste. Iar corectarea deficitului de dezvoltare se poate face doar cu eforturi foarte mari pe termen foarte scurt.

94,7% din locuinţele din România sunt în proprietate privată, iar capacitatea statului, a proprietarilor şi a entităţilor private active în zona de locuire de a venit cu politici şi programe adaptate la această realitate şi care să permită o creştere a nivelului general de eficienţă energetică este foarte scăzut. Aceste două elemente cumulate au o serie de implicaţii profunde în ceea ce priveşte calitatea fondului de locuinţe, calitatea vieţii şi un impact direct asupra nivelului de sărăcie energetică la nivel naţional şi mai ales în mediul rural, unde 84% dintre gospodării sunt mai vechi de 20 de ani şi peste jumătate mai vechi de 50 de ani (conform INS, p. 21). 

Deţinerea unei locuinţe în proprietate privată - şi mai ales a unei locuinţe vechi - implică o sarcină de întreţinere mult mai mare pentru proprietar şi o povară de cheltuieli pentru investiţii inevitabile, fie din fonduri proprii, fie prin împrumuturi bancare sau prin capacitatea de a accesa subvenţii publice cu sau fără contribuţie individuală. Această povară vine în contextul în care România este ţara cu cel mai mic venit mediu disponibil echivalent din UE, în pofida creşterilor veniturilor din ultimii ani, şi statul membru cu a patra cea mai mare inegalitate de venit. Disparităţile rural-urban în ceea ce priveşte veniturile sunt mari, cu câştiguri cu 35% mai mici în mediul rural în comparaţie cu oraşele. Acest lucru nu înseamnă doar că gospodăriile rurale au venituri mai mici şi, implicit, o capacitatea investiţională foarte scăzută, ci şi că au o capacitate redusă de a accesa instrumente financiare private. Împrumuturile bancare sunt mai accesibile grupurilor cu venituri mai mari care sunt capabile să ofere garanţii mai bune în ceea ce priveşte veniturile şi proprietatea. Valorile monetare ale proprietăţii rurale reprezintă 60-65% din valoarea proprietăţilor din mediul urban, ceea ce scade şi mai mult capacitatea familiilor rurale de a avea acces la împrumuturi bancare.

În ceea ce priveşte renovările clădirilor, deşi 71% dintre gospodăriile unifamiliale sunt în rural şi în pofida provocărilor structurale şi socio-demografice asociate mediului rural, renovările au fost efectuate disproporţionat în sectorul urban (8% faţă de 3% în rural). Nu este clar dacă aceste intervenţii au fost efectuate pe sume private sau publice sau o combinaţie a celor două. Pe lângă schemele de finanţare din bani europeni sau din fonduri publice accesibile pentru blocurile de locuinţe, deci implicit pentru mediul urban (acolo unde autorităţile locale au şi capacitatea să atragă sau să finanţeze astfel de programe), mediul rural nu beneficiază nici de alte instrumente care să stimuleze renovările de locuinţe. De exemplu, pe baza unei legi din 2011, unele administraţii urbane au lansat programe de recondiţionare a faţadelor care au avut diferite grade de succes. În contextul rural, astfel de stimulente nu există. 

Programele naţionale care vizează casele unifamiliale au fost marginale şi au fost dedicate în principal familiilor cu venituri mai ridicate şi, chiar şi aşa, au întârziat să genereze rezultate vizibile la o scară mai largă. Programe precum Casa Verde Clasic a avut ca scop doar instalarea panourilor solare pe case individuale. Au fost vizate 30.000 de case individuale, dar nu a fost implicată nicio intervenţie structurală. Casa Verde Plus a fost conceput pentru a fi un upgrade pentru programul anterior şi, de asemenea, pentru a include lucrări de eficienţă prin finanţarea izolaţiilor clădirilor. Casa Eficientă Energetic a avut ca scop exclusiv finanţarea lucrărilor de eficienţă energetică pentru case private. 60% din investiţii (până la 15.000 EUR) care implică izolaţie, îmbunătăţirea sistemului de încălzire şi îmbunătăţirea ferestrelor şi uşilor ar fi sprijinite din subvenţie. Aceste programe au eşuat din diferite motive, cum ar fi lipsa fondurilor (Casa Verde Plus), birocraţia lentă (Casa Verde) sau capacitatea instituţională scăzută, în pofida interesului public ridicat în cadrul programului (Casa Eficientă Energetic). Creditele ipotecare verzi, un alt instrument financiar promovat de autorităţi şi administrat de bănci, sunt accesibile exclusiv investitorilor imobiliari şi familiilor cu venituri mari. 

Din perspectiva calităţii vieţii şi a locuirii, faptul că mediul rural este păstrat într-un stadiu de subdezvoltare profundă a fost de-a lungul timpului ilustrat în special prin numărul mare de gospodării cu toaleta în curte, principala statistică preluată de mass-media sau la care rezonează, pe bună dreptate, publicul. Totuşi, din perspectiva locuirii, lipsa de calitate a locuinţelor, lipsa confortului termic din locuinţă, încălzirea cu lemne, coroborate cu veniturile şi sărăcia care predomina spaţiul rural, ar trebui să şocheze şi mai mult, într-un mod care să îndemne autorităţile la acţiune neîntârziată.

Text scris pe baza cercetărilor realizate in cadrul Centrului pentru Studiul Democraţiei pe tema sărăciei energetice începând cu anul 2016.