Românii care ucid români!

CEDO a condamnat România în cazul tânărului Valentin Câmpeanu mort în condiţii suspecte la centrul de la Poiana Mare

Nu, nu voi scrie despre accidente auto, violenţă sau crimele premeditate din România. Este un articol pe care îl scriu cu mare întristare şi indignare. După câteva ore bune de călătorie Sibiu-Cluj-Milano, obosit mă aşez în trenul spre nord-vestul Italiei şi deschid bagajul cu gândul de a căuta ceva de lecturat. Mă aşteptau alte ore pe drum. Dau la o parte cărţile de psihologie şi găsesc Dilema Veche.

M-am oprit şi am recitit articolul Lianei Nicolae: “Moartea domnului Câmpeanu” (pg 23).

Cei mai mulţi dintre dumneavoastră, cititorii acestor rânduri (puţini la număr în comparaţie cu alte articole căci nu e unul de senzaţie, nici de politică murdară) nu veţi recunoaşte numele domnului ucis. Am dreptate? Da, pentru că s-a scris şi s-a discutat mult prea puţin în România în ultimele zile.

Valentin Câmpeanu s-a născut în anul 1985 ca şi mine, dar, din păcate, a avut alt destin. Şi destinul unui om e dat nu de Dumnezeu, cum vor unii creştini iresponsabili să creadă, ci, în mare parte, de oamenii apropiaţi acelui om. Valentin, părăsit  fiind de mic de părinţi, a trăit în leagănul de copii din Corlate, în centrul de plasament nr 7 din Craiova, şi de la 18 ani e dat afară (căci doar devenise major, nu?) şi trimis dintr-o parte într-alta până când ajunge la Spitalul de Psihiatrie din Poiana Mare, dar şi acolo e refuzat căci nu avea un diagnostic psihiatric. Nu au fost suficiente aceste necazuri căci tot „destinul” l-a hărăzit pe Vali cu un diagnostic de întârziere mintală profundă şi, mai mult, cu un virus HIV. Vă daţi seama cât e de colorat acest tablou al unui român. În iarna anului 2004, Valentin este găsit cu greu de oamenii dreptăţii, doamna Georgiana Pascu, de la Centrul de Resurse Juridice, într-o magazie încuiată, într-un pat al spitalului, slăbit, înfometat, înfrigurat. Prea târziu căci în acea noapte tânărul decedează. Şi, mai grav, nimeni nu se sesizează şi nimeni nu investighează decesul lui Valentin alături de alte 84 de morţi suspecte doar într-un an 2003. Dacă citeşti certificatele de deces emise de primărie vezi repede că cele mai multe decese au loc iarna. Coincindenţă, nu?!!

Trec zece ani, şi acum, în iulie 2014 (aici începe ştirea importantă pentru România), CEDO acuză statul român pentru „încălcarea dreptului la viaţă şi a dreptului la remedii eficiente” şi cere să ia masuri pentru ca astfel de tragedii să nu se mai întâmple. ONG-urile pot reprezenta aceste victime în instanţă. Ştirea e preluată doar de câteva publicaţii şi nu face caz în Romania. Tăcere, adică culpă şi complicitate.

Cazul nu este o excepţie, nici nu aparţine destinului trist al unui singur tânar de 19 ani, cazurile acestea sunt cu sutele în Romania. Doar la Poiana Mare, zeci de pacienţi mor anual într-un singur spital. De ce? În unele cazuri ca rezultat al „œsubnutriţiei şi hipotermiei”. Din raportul CRJ aflăm că la morga din Poiana Mare pacienţii decedaţi sunt lăsaţi cu săptămânile la morgă până când spitalul găseşte fonduri pentru înmormântare. Aflăm că medicii psihiatrii, deşi puţin, vin, dar nu zilnic, vin, stau câte ore şi pleacă deoarece au consultaţii private la Craiova. Psihologi? Da, unul singur la 440 de pacienţi. Şi asta într-un spital de psihiatrie.

Citind raportul CRJ trăieşti senzaţia unui scenariu de groază: bolnavi care nu primesc hrană, apă, săpun, nici medicamente, cu păduchi pe cap şi corp, bătuţi de cadrele medicale, internaţi abuziv sau neglijaţi (o pacientă sub tratament psihiatric deşi a solicitat repetat consultaţie i s-a constatat târziu sarcina abia la 8 luni).

Cine e de vină pentru aceste crime?

Scuza repetată de ani şi ani pe gurile românilor este: Sistemul domne. Sistemul este un concept abstract, sistemul nu fiinţează de la sine, el este format din oameni. Şi eu cred că vina se răspândeşte colectiv la oamenii iresponsabili şi condamnabili, că parte din vină, da, o poartă şi cei de la guvernare, din ministere, dar şi cei de jos, de la managerul de spital, medicul, infirmierul, asistenta, care cunosc astfel de cazuri, le au în îngrijire şi se poartă criminal până la consiliul local, consiliul judeţean, primării, direcţiile de sănătate publică, colegiul medicilor care poartă răspundere profesională mai mare decât şi-ar imagina.

Da, CEDO a acuzat statul român, dar, totuşi, pentru moartea lui Valentin şi a altora asemenea se merge concret pe judecată şi condamnări. Cunoaşteţi vreun medic tras la răspundere? Vreun manager? Eu cunosc medici care tratează cu superioritate, ipocrizitie şi lipsă de profesionalism pacienţi şi nimeni nu îi amendează.

Doamna Iulia Motoc, judecătorul nostru de la CEDO, anunţă pe pagina sa socială în zilele de 16, respectiv 17 iulie:

„Mâine, Curtea va pronunţa una dintre cele mai importante sentinţe împotriva României: Centru pentru Resurse Juridice pentru Valentin Câmpeanu împotriva României. Este cazul unui tânăr de origine romă, suferind de dizabilităţi mintale şi de SIDA care a murit atunci când se afla sub supraveghere medicală, în centrul de la Poiana Mare. Una dintre probleme juridice care au fost ridicate în faţa Marei Camere este aceea dacă un ONG poate introducere o plângere la CEDO.”

„Sentinţa pronunţată în Centrul de Resurse Juridice pentru Valentin Câmpeanu împotriva României. Reamintim că Valentin Câmpeanu era bolnav de SIDA, suferea de dizabilitate mintală şi a murit în spitalul din Poiana Mare:

1. Un ONG poate introduce o plângere la CEDO, numai în condiţii excepţionale, în acest caz Valentin Câmpeanu era orfan şi crescuse în orfelinate, între altele.

2. România a fost condamnată pentru încălcarea dreptului la viată în aspectele ei procedurale, lipsa unei anchete efective şi materiale - modul în care a fost tratat în special în Poiana Mare, Valentin Câmpeanu.

3. Încalcarea art. 13, lipsa unui recurs efectiv. Sentinţa consideră că autorităţile române trebuie să adopte măsuri pentru protecţia persoanelor cu dizabilităţi mintale.

La trei zile de la citirea ştirii din DV, ieri, în zi de duminică, intru într-o basilică catolică. Mă aşez, ascult mesa şi deodată aud din stânga mea apropiată un ţipat. Privesc cu discreţie cu un tata face nişte semne non-verbale fiului sau care se linişteşte câteva clipe. Din prima observaţie remarc un adolescent înalt 1.90, vreo 130 de kg, cu un intelect redus, mişcări stereotipice şi necoordonate şi retard grav de limbaj. Îşi loveşte repetat piciorul şi iarăşi ţipă. Tatăl comunică prin semne, el se domoleşte, se ridică şi recunoaşte rugăciunea Pater noster, tot prin semne şi, spre final, se îndreaptă spre sacrament. În cealaltă parte a altarului o mamă îmbătrânită îşi ia în braţe la fiecare 3,4 minute copilul deja trecut de 40 de ani care zâmbeşte şi gesticulează neîncetat...

Cel mai tare în contrastul acesta de Românie şi Italie m-a izbit nu adaptarea familiei afecţiunea propriilor odrasle ani şi ani la rândul, ci reacţia comunităţii. Am privit întreaga slujbă cu interes pe cei din jur. Nimeni nu s-a simţit ameninţat de cele două personaje care păreau că deranjează slujba, nimeni nu şi-a întors capul şi nu a făcut vreun semn discriminativ. Ambii reacţionau la gesturile cu afectivitate. E un moment în slujbă când se întinde mâna pentru pace. Şi ei au întins mâna şi eu le-am strâns-o cu acelaşi zâmbet paşnic.

Nu, nu sistemul de vinovat. Ci oamenii, societatea, comunitatea bolnavă şi ea. Atitudine şi responsabilitate socială.

Ce rămâne de făcut? Alegeţi dumneavoastră...