Revoluţia sexuală şi creştinismul

„Revoluţiile sexuale“ nu sunt niciodată numai despre sex. Sexualitatea este partea cea mai evidentă pentru că este ultimul – şi poate cel mai neimportant – aspect pe care-l vizează o schimbare de paradigmă, de model cultural sau, dacă vreţi, de mod de a gândi.

Este şi partea cea mai „scandaloasă“ şi „senzaţională“ a unei mişcări profund filosofice, a unei tectonici a ideilor sau a gândirii. „Revoluţia sexuală“ apare întotdeauna când este „prea târziu“, când nu se mai poate face nimic – presupunând că s-ar fi putut face ceva înainte; ea are forţa unui tsunami, mătură vechile mentalităţi din cale, iar cei care încearcă să i se opună sunt striviţi de forţa ei, dar mai ales de propria lor uimire în faţa a ceea ce părea a fi doar un simplu val. Amintiţi-vă imaginile unei plaje înainte de a fi lovită de tsunami: oamenii rămân încremeniţi în uluire – privind fără să poată crede că există o asemenea putere nimicitoare în apa înspumată în care se jucau, fericiţi, cu câteva clipe în urmă. Mintea noastră nu este atât de ştiinţifică şi analitică – în afara laboratorului sau a cabinetului de lectură: ne e greu, chiar dacă ştim teoria, să punem în legătură în practică un cutremur petrecut în largul şi adâncul mării, la sute de kilometri distanţă, cu transformarea „spumei mării“ în val ucigător.

„Revoluţia sexuală“ actuală este urmarea unei mişcări tectonice petrecute în adâncul minţii noastre, în urmă cu câteva sute, dacă nu chiar mii de ani. În istoria ideilor se întâmplă însă un lucru diferit de cutremurele naturale. Seismele spirituale produc „încreţiri“ ale scoarţei cerebrale care, la rândul lor, „nasc“ munţi – culturali, sociali, instituţionali – care ni se par perfect „naturali“, integraţi în peisaj, prezenţi „de când lumea“. Mişcarea apelor sexuale – deşi provocate de acelaşi seism – ne surprinde, ne irită şi ne „ucide“.

Desfiinţarea „sexelor“ – în înţelesul clasic, „natural“ al termenului sex – este consecinţa „acvatică“ a aceluiaşi seism care a produs munţii creştinismului, iluminismului, drepturilor omului şi democraţiei moderne. Cu aceşti munţi ne-am obişnuit atât de tare încât cel puţin pe primul dintre ei îl invocăm ca argument principal împotriva „desfiinţării sexelor“, a identităţii sexuale – uitând că primul care a vorbit despre această desfiinţare a fost însuşi Sf. Apostol Pavel, unul dintre întemeietorii creştinismului. („Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus.“ Epistola către Galateni 3:28). Înaintea lui, însuşi Iisus vorbeşte despre inexistenţa diferenţierii sexuale în ordinea esenţială, autentică – singura care contează – instaurată după înviere: „Căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer.“ (Matei 22:30)

Uităm şi faptul că universalismul iubirii / erotic, propagat prin creştinism, consistă în negarea identităţii „naturale“ şi prefigurează întru totul ideea absenţei unei predeterminări sexuale naturale. Prima revoluţie „sexuală“ sau, dacă se preferă, erotică, îi aparţine lui Iisus – cel care neagă pe de o parte existenţa unor graniţe „naturale“ ale iubirii („Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc…“ Matei 5:44) şi cel care afirmă existenţa dualităţii sau alterităţii în interiorul aceluiaşi subiect („să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ Matei 19:19). Ne-am obişnuit atât de tare şi cu muntele egalităţii şi al libertăţii încât ni se pare total bizar să ni se spună că aceşti munţi au aceeaşi origine cu tsunami-ul desfiinţării identităţii sexuale şi că a vorbi despre „bărbat“ şi „femeie“ ca despre „determinări naturale“ ţin de o altă logică, cea care întemeiază drepturile naturale ale „sângelui“ aristocratic, nobil, „albastru“ etc.

De fapt, în mintea noastră, „bărbatul“ şi „femeia“ nu mai există de foarte mult timp, cel puţin de când am renunţat la a mai vorbi despre inferioritatea unui sex faţă de altul, de când am acceptat egalitatea totală, indiscutabilă, a celor două „genuri“. Dacă înţelegem prin homo exact ceea ce acest prefix ne spune: „acelaşi“, „egal“, putem să constatăm că instituţia căsătoriei homosexuale are deja o îndelungată istorie. Bărbatul şi femeia au de foarte mult timp, din punct de vedere legal, juridic, acelaşi „sex“.

Ca să fie confuzia încă şi mai mare, ce ar mai avea de spus cei care invocă argumentul religios, Cartea Sfântă, dacă i-am trimite chiar la versetul invocat de ei din Facerea, unde se vorbeşte despre crearea unei singure fiinţe originare bisexuale: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.“ (Facerea 1:27). Înainte de a face „bărbat şi femeie“ ca genuri actuale sau factuale – Dumnezeu le înscrie în primul om doar ca potenţialităţi, după care le separă, le diferenţiază într-un mod, am zice, convenţional. (Facerea 2: 21-23). În capitolul 5 din Facerea  primele două versete, deşi ambigue, par că  vorbesc tot despre o singură fiinţă originară bisexuală: „Iată acum cartea neamului lui Adam. Când a făcut Dumnezeu pe Adam, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu. Bărbat şi femeie a făcut şi i-a binecuvântat şi le-a pus numele: Om, în ziua în care i-a făcut.“  

„Natura“ umană, conform Facerii, este bisexuală, hermafrodită: înainte să se despartă în „bărbat“ şi „femeie“, Primul Om, Adam este atât bărbat, cât şi femeie. Facerea anticipează ceea ce va încerca să „dovedească“ şi ştiinţa: diferenţierea sexuală are loc în evoluţia embrionară, este un „eveniment“, un „fapt“ care se întâmplă la un moment dat în istoria noastră genetică. Că acest fapt este configurat de prezenţa unui anume cromozom sau de alte conjuncturi la rândul lor „temporale“ contează mai puţin decât această imagine – acceptată de noi toţi, una care ni se pare firească, normală astăzi: aceea că la un moment dat, în istoria noastră embrionară, cu toţii am avut un sex indeterminat, am fost, potenţial, atât fiinţe de sex masculin, cât şi fiinţe de sex feminin. Foarte interesant este că, din nou, din punct de vedere psihologic, ambivalenţa de gen, ca să zicem aşa, este deja un loc comun, un „munte“ indiscutabil. Acceptăm cu toţii că deţinem o dimensiune psihologică „feminină“ şi una „masculină“, că suntem „anima“ şi „animus“, că sexele pure sunt simple „tipologii“ – inexistente ca atare în fapt. Altfel spus, indeterminarea sexuală sau ambivalenţa sexuală sunt de mult locuri comune ale gândirii noastre obişnuite, sunt deja munţii prin care am construit drumuri şi tuneluri, astfel încât îi traversăm sau cel puţin îi privim în fiecare zi de mai bine de două secole. Şi mai venerabilă este istoria ambivalenţei noastre metafizico-teologice: pretindem că suntem şi suflet şi corp, şi pământeşti şi cereşti etc., şi conştient şi inconştient. Mai trebuie precizat că însăşi taina căsătoriei creştine înseamnă literalmente desfiinţarea sexelor: prin această taină cei doi, renunţă la a mai fi bărbat, respectiv femeie, ci devin o unitate, o singură fiinţă, replicând astfel unitatea fiinţei primordiale: „Dar de la începutul făpturii, bărbat şi femeie i-a făcut Dumnezeu. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa. Şi vor fi amândoi un trup; aşa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă.“ (Marcu 10, 6-9)

Apoi, ar mai trebui să ne gândim la felul în care apreciem astăzi, în lumea de azi „adevărul“ lucrurilor. Mai raportăm noi vreo judecată la o stare de lucruri, la o stare de fapt – considerate ca existente în mod obiectiv, date în mod „natural“?! O asemenea perspectivă asupra adevărului este depăşită de multă vreme. Astăzi, oamenii apreciază adevărul în funcţie de criterii mult mai „practice“ şi mai „relative“. Suntem mereu atenţi la felul în care se „produce“ adevărul în judecăţile noastre, adevărul însuşi a devenit un „eveniment“ al judecăţilor noastre – valoarea de adevăr a unei judecăţi depinde de acceptarea ei de către o comunitate, e drept specializată (dar acceptarea trimite tot la principiul democratic al majorităţii). Depinde de asemenea de efectele pe care un acea judecată le produce. Ne-am obişnuit deja de foarte mult timp să renunţăm la „raţiunea“ corespondentă adevărurilor noastre şi să le judecăm după beneficiile şi utilitatea lor. Este oare democraţia mai „raţională“ decât aristocraţia? Nu ştim. Poate chiar dimpotrivă. Ce ştim este că produce mai multe efecte bune pentru mai mulţi oameni. Şi se pare că acest „principiu“ este cel care întemeiază lumea de astăzi, principiu – nepus în discuţie la modul serios de nimeni astăzi. Pe scurt, am renunţat să mai judecăm adevărurile în funcţie de o „natură“ pre-existentă la care să ne raportăm judecăţile, afirmaţiile. Cu toate acestea, aceiaşi oameni care spun mai des decât „bună ziua“ că „adevărul este relativ“ sau „la mijloc“, ori că „depinde din ce punct de vedere priveşti“ vorbesc cu convingere nedisimulată despre „natura“ sexelor, despre preexistenţa şi predeterminarea sexuală a omului. A rămas sexualitatea singurul fapt natural, singura „natură“ indiscutabilă, singurul adevăr absolut de care omul „relativ“ al zilelor noastre se agaţă cu disperare în contra tuturor celorlalte idei şi principii de-ale sale?

O lume istorică, o epocă trebuie judecată după coerenţa cu propriile sale principii. Or, principiul actual al lumii noastre, singura valoare universal acceptată care ne întemeiază lumea este libertatea. Omul acestei lumi a pus de multă vreme libertatea chiar deasupra adevărului. Omul de astăzi nu mai poate accepta nici măcar constrângerea „adevărului“, a „raţiunii“, a lui „Dumnezeu“. Totul a fost reinterpretat, slăbit pentru a concorda cu principiul libertăţii. Şi este iarăşi de mirare cum oameni care cred cu tărie că nu există o identitate a persoanei, un sine, un „eu“ central şi unitar care dă miez, sens şi unitate vieţii fiecărei persoane, oameni care vorbesc foarte frumos despre ideea că omul este doar o configuraţie contextuală, o constelaţie de posibilităţi, o multiplicitate indefinită, care pot ţine cursuri despre moartea subiectului şi ies la pensie după ce au predat o viaţă întreagă cursuri de filozofie sau literatură postmodernă – pot vorbi – cu neaşteptată brutalitate – despre pre-existenţa „naturală“ a sexelor.

Mă reîntorc puţin la argumentul religios, căci pare să fie cel mai des invocat în disputa redefinirii sexualităţii – ca fiind una convenţională şi dependentă de alegerea şi libertatea individuală. Argumentul de tip religios este ceea ce se cheamă „argumentul autorităţii“. Cu alte cuvinte, unii dintre creştini neagă libertatea de alegere a sexualităţii pe fundamentul „poruncii“ divine, a faptului că Dumnezeu a lăsat, a spus, a făcut, a revelat. Acestora însă le scapă vulnerabilitatea teribilă a acestui tip de argumentare: fundamentul ei este de tip factual, istoric, decizional şi nu natural sau raţional. Adică ei se plasează în acelaşi mod de a gândi cu cei cărora le declară război. Căci atât pentru omul „religios“ cât şi pentru cel care susţine desfiinţarea sexelor, sexualitatea ţine de o decizie luată la un moment dat de către o fiinţă (divină sau umană), este altfel spus un fapt determinat istoric, temporal şi nu ţine de o raţiune esenţială, ontologică. Altfel spus, dacă Dumnezeu şi-ar schimba „porunca“ – şi după cum însăşi Cartea Sfântă ne-o arată de mai multe ori, Dumnezeu se mai răzgândeşte din când în când, deseori în probleme foarte importante – creştinii ar trebui să accepte noua decizie, noua revelaţie a lui Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că atât „creştinii fundamentalişti“ gândesc într-un mod „istoric“, temporal, decizional chestiunea sexualităţii – la fel ca şi adepţii desfiinţării sexelor – şi nu într-un mod metafizic esenţialist. „Raţiunile“ lui Dumnezeu – concede acelaşi om „creştin“ – nu le putem cunoaşte (ceea ce echivalează, din punctul de vedere al efectelor acestei ignoranţe, cu a spune că ele nu există), nouă ne este „dezvăluită“ doar voinţa lui Dumnezeu manifestă prin poruncile sale. Iar voinţa ţine de libertate, nu de „raţiune“. Dar voinţă, libertate, decizie – sunt exact termenii în care gândeşte problema sexualităţii şi adeptul desfiinţării sexelor. Este frapantă această identitate a modului de a gândi în cazul celor doi „combatanţi“. Dumnezeu poate schimba porunca privitoare la sexualitatea omului (el poate spune la un moment dat că nu mai suntem nici bărbaţi nici femei, că suntem cu toţii bărbaţi sau cu toţii femei sau şi una şi alta). Adeptul desfiinţării sexuale afirmă că omul însuşi poate decide această schimbare a sexualităţii, a „identităţii“ sexuale. Şi pentru unul şi pentru celălalt, sexul este o convenţie, este o decizie „istorică“.

Tot argumentul religios mizează pe păcatul mortal reprezentat de inversiune sau invertire, de transgresarea graniţelor date, prestabilite, „naturale“. Ce poate fi însă mai ne-natural, mai „invers“ decât învierea, decât desfiinţarea morţii? Cel care a crezut că acest lucru este posibil – şi anume să nu mai moară, să învieze – a fost privit la vremea lui, când această idee era încă proaspătă, ca un „invertit“, ca un „transgender“ la nivel ontologic, ca unul care răstoarnă ordinea naturii şi a raţiunii, ca unul care susţine cea mai scandaloasă dintre idei.  Creştinul este literalmente muritorul care şi-a preschimbat „sexul“ mortalităţii sale în nemurire, este muritorul transformat în nemuritor, este omul-Dumnezeu. Nu doar lui Dumnezeu îi stă în putere să transgreseze genurile fiinţei şi să zămislească cu o fecioară muritoare propriul său fiu, pe Dumnezeu-Omul, pe Dumnezeu-întrupat, dar, iată, şi omului însuşi această „invertire“, această transgresare a regnurilor ontologice îi este – conform credinţei creştine – în puterile sale.