Las’ că merge ş-aşa ! Adică mediocru

Am senzaţia că românilor nu prea le place lucrul făcut profesional, temeinic, serios, „nemţeşte”. Fie din sărăcie sau din lene, mulţi preferă rezolvarea pe genunchi, rapidă şi fragilă, adică „româneşte”. „Las-o, bă, că merge ş-aşa” sau „mai pune o sârmă” au devenit deja embleme naţionale.

Se spune că românul este un geniu neînţeles, capabil să se descurce în orice situaţie, care a făcut din „descurcărism” tactică naţională de supravieţuire. Pe undeva, este adevărat. Sunt români care ne fac renume, cum sunt (din păcate) şi români care ne fac de râs. Din păcate, acestea sunt extremele. Mijlocul mi se pare că este alcătuit în mare parte din amatorism şi cârpeală, din arta clădirii casei pe nisip şi nu pe stâncă, cum spune Hristos. Mai remarcăm şi legenda Meşterului Manole, care, în esenţă, ne vorbeşte despre nevoia de a jertfi cu pricepere pentru idealuri trainice.

Chestiunea se petrece în aproape zonele societăţii, în diverse grade de intensitate. Dacă “la privat” treburile par că merg mai serios, datorită interesului patronatului, în zonele bugetare lucrurile sunt de-a dreptul învălmăşite. Legile par făcute pentru a fi încălcate, procedurile sunt bune de pus în ramă, iar fiabilitatea şi optimizarea sunt cuvinte prăfuite din dicţionar, în locul lor domnind bunul plac al şefilor, dar şi habarnismul sau urechismul subordonaţilor.

Rezultatele de calitate se transformă încet, încet, în probleme de mediocritate. Deviza bugetarului simplu o auzi din ce în ce mai des: „noi ne facem că muncim, ei pretind că ne plătesc”

Fenomenul se întâmplă şi în zone unde te-ai aştepta mai puţin. Lumea academică-universitară pare şi ea frământată de munca de cercetare transformată în trudă a compilaţiei, majoritatea „lucrărilor de cercetare” nefiind decât banale compilaţii de chestiuni scrise anterior. Asta în cazurile fericite când nu avem de-a face cu plagiate, sau cu lucrări cumpărate (Internetul e plin de licenţe, masterate şi chiar doctorate), sau, cu chiu, cu vai, compilate (trase de păr). Dacă, însă, mergem în zona preuniversitară, nici acolo lucrurile nu sunt mai aşezate. Dincolo de umilinţa retribuirii cadrelor didactice, programele par făcute de oameni din afara sistemului, iar sistemul se preocupă din ce în ce mai mult de hârtii decât de copii. De aici şi practica omniprezentă a meditaţiilor, pentru că încă mai sunt părinţi conştienţi de importanţa educaţiei. Câţi or mai fi şi aceştia…

În lumea tehnologică, lucrurile se întâmplă similar. Toată lumea ştie ce înseamnă „un meşter bun”. Mai repede găseşti floarea nemuririi din ţara zânelor, decât un „meşter” care să fie în stare să repare mai mult decât poate strica. Iar dacă reuşiţi să-l găsiţi, pregătiţi-vă să vă înscrieţi pe o lungă listă de aşteptare. E coadă la uşa lui. Dar nu vă faceţi mari iluzii. Sigur, după aşteptări şi frământări ce păreau că nu se mai termină, treaba va fi rezolvată. Dar tot vor rămâne „mici imperfecţiuni”: un geam sau o uşă care nu se închid bine, o garnitură care prelinge, o ţeavă care „vorbeşte”, un fir care atârnă, un aparat electric ce bâzâie suav sau o bucată de gresie care iese semeţ din rând, vrând să se facă remarcată printre celelalte. „Şefu, ce să-i fac, aşa e din fabrică”. Păi da, cam are dreptate, săracu’. Când vezi ce e şi prin fabrici (alea care mai sunt) te întrebi ce minune dumnezeiască le ţine şi cum de încă nu s-au prăbuşit, ba, culmea, mai şi funcţionează, deşi echipamentele sunt de pe vremea bunicului.

În administraţie, lucrurile sunt şi mai evidente. Regulile se schimbă din ce în ce mai des iar relativismul şi birocraţia sufocă România. Aceasta deoarece deciziile pleacă dintr-o zonă şi mai periculoasă: lumea politică. Aici, ne aflăm pe culmile bălmăjelii şi ale stilului pompieristic. Declaraţii contradictorii, certuri politice, decizii pe genunchi sau tăceri suspecte, totul este posibil şi negociabil în lumea politică. Un singur lucru pare însă că merge fără probleme. Preocuparea pentru interesul propriu. Politicienii schimbă partidul, fac şi desfac alianţe, se încuscresc sau se trădează, totul cu un singur scop: rămânerea lângă găina cu ouăle de aur (citiţi bugetul ţării). „Bagă bani, baga bani” este melodia despre care premierul ne spunea că i se cântă din ce în ce mai des, prin octombrie, anul trecut.

Din păcate, şi în lumea clerului mai găseşti câte un preot „binevoitor şi amabil”, dispus să-ţi cânte aceiaşi melodie, oficiind „orice slujbă, la cerere, după dorinţă. . . mai lungă, mai scurtă, mai simplă sau mai cu fast, după cum doreşte clientul. . . ăăă, pardon, „credinciosul”. Sigur, şi Biblia spune că vrednic este lucrătorul de plata sa, dar aud şi vorba unora: „hai, părinte, zi două vorbe şi pentru mine”. Iar teama mea este că se mai găsesc „unii preoţi” care chiar îşi închipuie că „merge şi cu două-trei vorbe”, mai lălăite, mai pripite sau mai pe nas, că deh, las că nu ştiu multe credincioşii…

Motivul fundamental al acestei stări de lucruri este indolenţa, o stare sufletească caracterizată în mod egal de lipsă de gândire (numită, mai dur, prostie) şi lipsă de preocupare (citiţi lene, păcat capital). E drept că şi prea multă gândire sau afectivitate strică…aşa că ce să ne mai batem capul cu ele?! Mai bine fără! Şi, uite-aşa, pe nesimţite, ne transformăm în nişte roboţi incapabili de a face lucruri elementare. După care ne plângem că nu suntem la nivelul altor popoare civilizate.

M-am întrebat: ce îl face pe român să aleagă această cale?  Lipsa de timp sau de resurse? Dorinţa de a scăpa de probleme mai repede (nu şi mai bine)? Nevoia de a repune mai rapid lucrurile în funcţiune? Interesul de a te afirma ca fiind competent? Aflarea în treabă? Băgarea în seamă? Lipsa de sinceritate şi de demnitate? Superficialitatea? Probabil că un pic din fiecare, dar amestecate destul de haotic. Căci, după cum bine ştim, mediocritatea poate fi practicată şi sistematic, chiar la scară industrială. Păi nu suntem oare cu toţii invadaţi de „chinezării”, caracterizate prin ieftinătate, cantitate şi, mai ales, lipsă de calitate?

Dar nici măcar de atâta lucru nu suntem în stare. Preferăm să „mai punem o sârmă”, „mai batem un cui” sau „mai facem o înnăditură” că, deh, „merge şi aşa”. Deşi am început să ne dăm seama, totuşi, că „suntem prea săraci ca să cumpărăm lucruri ieftine”. Deocamdată, însă, se pare că nu avem cu ce să le cumpărăm pe cele bune şi scumpe. În afară de autostrăzi, desigur, care costă aşa de mult în România, încât ai senzaţia că le construim pe planeta Pandora.

Din păcate, „înnăditurile” nu rezolvă deloc problema, ci doar o amână sau o amplifică. Poate tocmai de aceea arată societatea românească aşa. Ne-am învăţat doar „să înnădim” problemele şi nu să le rezolvăm temeinic. Mult însă n-o să mai meargă aşa.  

Rezultatul este logic: lucru de mântuială, nu de mântuire.

PS. De ceva vreme, pe net circulă tot felul de aiureli conspiraţionale cu iz ştiintifico-mistic: zăpada chimică HAARP de la Vâlcea, „chemtrails” (banalele urme ale avioanelor cu reacţie), carduri în cuptorul cu microunde (de ce ai face aşa ceva?) sau „celebrele” CIP-uri antihristice. Acesta este însă doar rezultatului chiulului şi mediocrităţii din educaţie. Ferească Sfântul însă să încerci un dialog cu susţinătorii bazaconiilor respective. Vorba maestrului Andrei Pleşu: „Nu cunosc nimic mai exasperant decât hărnicia unui prost”.