Fals jurnal de ieri şi de azi: Unde mai sunt ţăranii bătrâni ai Slătioarei?

Când am scris povestirea pe care am intitulat-o „Ultimul ţăran din Slătioara”, mai cinstit spus când am început să scriu, mă gândeam chiar la ultimul ţăran din Slătioara, un anume Răţoi, care uitase şi el, cum uitase satul întreg ce vârstă mai avea,

trecuse atât de demult şi de departe de bine şi de rău, încât nici el şi nici satul nu-şi mai băteau capul să afle ce vârstă mai are acest Răţoi, despre care nu exagerez când subliniez că de generaţii întregi trăgea clopotele la toţi câţi mureau în Slătioara – copii, tineri, bătrâni, foarte bătrâni şi dincolo de foarte bătrâni, încât, într-adevăr pe nimeni nu-l mai privea, cum zic ei, ţăranii, ce vârstă ar putea să aibă acest Răţoi.

Scriind povestirea, care mi-a luat multă vreme - mai ales viaţa domestică întrerupându-mă şi obligându-mă să las istoria lui Răţoi deoparte - în timp ce scriam, aşadar, povestirea, s-a întâmplat ca în sfârşit şi Răţoi să moară. Şi atunci mi-am dat seama cu o uimire cu adevărat ţărănească de faptul că s-ar putea ca  la Slătioara, numai eu, în vara aceea - pentru că de atunci au trecut cel puţin zece veri - numai eu eram ultimul ţăran din satul Olari, matca Slătioarei dintotdeauna.

În aceste ultime veri pomenite, s-a petrecut şi un fapt pe care nu mă aşteptam să-l apuc - cum zic ei, ţăranii. A dispărut de pe hartă şi satul Olari. A dispărut numele lui din geografia administraţiei oficiale, a dispărut şi credinţa că acest sat a fost inima Slătioarei. Aşadar, astăzi satul Olari a intrat în legendă.

În satul Olari trăiau ţăranii care făceau oale din pământul roşu din mijlocul pădurii din Mesteceni, pământul unde se află şi Negrul de Slătioara, adică nişte grăuncioare ca de piper, metalice, ascunse adânc în pământ, şi ele pisate dau o făină din care olarii smălţuitori de la Hurezi mai fac şi azi – unii – verdele străchinilor olteneşti, de o vibraţie şi de o strălucire care concurează cu albastrul de Voroneţ.

Ţăranii din Olari mai făceau şi var în varniţe care începeau să ardă odată cu venirea primăverii, încă din primele nopţi după Paşte, cu ochii lor de jar în toate buzele dealurilor ce găzduiau, risipite, casele slătiorenilor. Acum, satele Slătioarei sunt Milostea de demult, din hrisoavele domneşti ale lui Mihai Viteazul, Fometeştii (fostă moşie a mânăstirii Hurezi), Mogeştii, Sacoţii, şi ei pierduţi în păduri de goruni şi de mesteceni, aceştia mai ales roşii, şi Goruneştii înşiraţi pe malul Cernei, în fostele păduri de stejar.

Slătioara este un nume care se trage din izvoarele sărate de sub Măguricea, ce se vărsau în Cerna. Olarii erau Slătiorenii, şi ei fostă moşie a lui Mihai Viteazul, dăruită boierilor Rudeni şi rămasă de la 1508 geografie liberă de supunerea la Rudeni, aşadar o geografie cu ţărani liberi, neatârnaţi, din care s-au tras şi Potecaşii de la Vioreşti, ţăranii înstăriţi care păzeau graniţele Olteniei de sub munte, pe caii lor mărunţi şi negri, îmbrăcaţi cu antereele lor albe cu găitane negre şi vestiţi pentru căciulile lor înalte, pe care nu şi le scoteau – aveau dreptul acesta! – nici în faţa domnitorului. Dacă nu mai sunt olari, dacă nu mai sunt vărari – pentru că şi varniţele s-au stins pentru totdeauna – identitatea geografiei Olarilor şi-a pierdut argumentele şi satul-vatră a dispărut şi el de pe hartă.

Am rămas, aşadar, ultimul ţăran din Slătioara care îşi mai aminteşte această istorie, ce acum ţine numai de o legendă despre care, dacă ar citi aceste însemnări, ar afla surprinşi şi ţăranii de azi ai Slătioarei, mai mult în trecere prin Slătioara  între Râmnic, Hurezi, Bălceşti, Târgu Jiu şi Craiova, ca să nu mai vorbesc de Italia, de Spania, de Belgia, de Anglia, de...Finalnda!

Dintre ţăranii cei vechi, cu privire la care mă întrebam eu în titlul acestor însemnări, abia mai ţin minte şi eu un cântăreţ de biserică ce avea când s-a stins cu un an mai mult decât mine şi care mai mult decât cântăreţ de biserică se făcuse vestit ca olar. El a avut şi fantezia să personalizeze strachinile de Slătioara, arse în cuptoarele de pământ ca nişte varniţe deasupra pământului, punându-şi numele pe fundul strachinii în care se mâncau şi încă se mai mănâncă, la pomeni mai ales, vestitele ciorbe olteneşti, în Oltenia de sub munte, din care fiertura se ridică în aburi parfumaţi de leuştean şi de busuioc şi de măghiran şi de tarhon. Aşadar, când ajungeai cu lingura de lemn pe fundul strachinilor cântăreţului, găseai numele olarului Culiţă şi de atunci – sunt zeci de ani de atunci – strachinile pe care şi le făceau olarii slătioreni din Olari purtau pentru istorie şi pentru legendă numele olarului: Costică Olaru, Dumitru Olaru, Niculae Olaru, Ion Olaru şi o dată, doar o singură dată a ieşit dintr-un anume cuptor, al unei văduve de olar, ea însăşi olăriţă, o strachină pe fundul căreia citeai: Maria Olaru!

Acest Culiţă Olaru, cântăreţ în strana bisericii din Olari, era un om mărunt şi iute şi grăbit necontenit şi repede vorbitor, încât cuvintele se legau în gura lui unele de altele, îţi trebuia o mare atenţie să descifrezi înţelesul unei propoziţii. Era apoi un om harnic, bătătarnic, cum ziceau ei, grijluliu cu puţinul lui strâns, încherbat, sporit după puterile lui şi foarte împătimit de credinţa că omul, la o anumită vârstă, trebuie să se îngrijească de clipa când va părăsi satul Olari şi Slătioara toată şi lumea toată şi atunci hotărâse să se ducă la Hurezi - când împlinise 70 de ani - şi să-şi comande lui şi soţiei lui, Mariţa, câte un coşciug măsurat în prezenţa lor şi după trupurile lor şi cu capac mai înalt şi într-o sâmbătă, după târgul de la Hurezi, au venit la Slătioara, pe jos amândoi, fiecare cu coşciugul lui pe creştetul capului, pe un peşchir răsucit şi fiecare la subţioară cu capacul coşciugului – şapte kilometri întregi!

Povestea pe care mă tot încurajez să o scriu este povestea acestor coşciuge de lemn de brad, cărate cele dintâi cu spinarea, celalte cu carul cu boi, pentru că şapte la rând au comandat la Hurezi unui tâmplar şi pe toate şapte le-au adus acasă, le-au urcat în pod toamna, pregătite pentru ce trebuiau să fie ele pregătite şi până atunci le foloseau ca să pună în ele grâul ţinut de colivă, fasolea pentru pomană, sămânţa de in - pe vremurile când inul se cultiva ca şi cânepa la Slătioara. Pe măsură însă ce se scurgea timpul, băgau de seamă că în anii în care Dumnezeu îi uitase pe amândoi pe pământ, cariile intraseră în carnea de brad a coşciugelor şi începuseră să le făineze şi astfel coşciugele nu mai puteau fi folosite pentru ce fuseseră pregătite. Atunci se duceau la târg şi îşi luau altele, de şapte ori câte două coşciuge, încât podul casei lor era plin, când au murit, de aceste relicve ale ambiţiei lor de a fi pregătiţi pentru clipa cea mare.

Mă opresc aici, pentru că într-adevăr vreau să scriu povestea acestui ultim olar, dacă nu ţăran, din Slătioara.

P.S.: Luni seara, când asfinţea soarele la poalele ţării Loviştei, la Berislăveşti, un mare Ierarh foarte tânăr la suflet m-a sunat, invitându-mă să ascult cum licăreşte la mijlocul lunii mai apa unui pârâu pe marginea căruia se afla. Nu pot să nu însemn aici bucuria de întâlni astfel un Ierarh tânăr la suflet, care ştie să se bucure de viaţă, care ştie să se bucure de primăvară, care ştie să se bucure de liniştea unei seri la poalele Ţării Loviştei, un Ierarh cărturar care are şi harul de a fi atât de împătimit de viaţa adevărată, care face ca şi rugăciunea să fie şi mai luminoasă şi mai curată şi mai încărcată de speranţă şi mă gândesc că ortodoxismul nostru are nevoie de această lumină optimistă, de această încărcătură de viaţă adevărată şi nu îngândurată şi nu cu fruntea încreţită a rugăciunii triste, ci nădăjduitor optimistă, luminoasă, care vine să suplinească, cred eu, faptul consemnat de un mare filosof contemporan grec al ortodoxismului, Christos Yannaras, şi anume că ortodoxia n-a trecut prin Renaştere. La noi, epoca Brâncoveanu a fost – sper să nu greşesc – poate singura clipă când ne-am bucurat de răscolitoarea şi de vitala lumină a Renaşterii. Dar e mai important să subliniez că întâlnim azi Ierarhi ai Bisericii noastre care ştiu să se bucure feriţi de uzura domesticităţii chisnovate şi trăiesc bucuria de a păşi desculţi într-o înserare de primăvară pe malul unui râu de munte, când şi rugăciunea poate fi şi mai îmbătătoare de viaţă.