Acest celebru proverb, în care cred majoritatea românilor, subliniază toleranţa uriaşă faţă de furat a românilor. Date fiind condiţiile grele de viaţă, timp de sute şi sute de ani, strămoşii noştri erau puşi în faţa unei tragice alternative existenţiale: ori furi, ori mori de foame. Societatea românească a fost multă vreme structurată pe baze ciudate, sclavagisto-medievale, în care slujbaşii statului nu primeau salariu, astfel încât erau obligaţi să-şi câştige existenţa din mica ciupeală. Era un sistem paralel ce funcţiona cu ştirea tuturor, în deplin acord cu puterea absolută a boierilor, principilor sau voievozilor.

Hoţul, fie că este prins, fie că este neprins, rămâne hoţ şi trebuie să suporte rigorile legii.

Aşa se face că perioada comunistă a perpetuat, şi chiar amplificat, toleranţa faţă de furt. Mai în glumă, mai în serios, se spunea că proprietatea este a tuturor, aşa că de ce să nu plecăm acasă de la fabrică cu cornier pentru a ne închide balconul?! Desigur, cine avea acces la resurse mai importante, făcea o adevărată afacere din asta, închizând şi balcoanele vecinilor. Chiar şi la ţară, întrecerea socialistă la furat se concretiza în cei câţiva ştiuleţi de porumb aduşi în coş, sau în mere ori legume. Nu se ajungea nicidecum la bogăţie din furt, căci autorităţile aveau grijă nu se întâmple aşa ceva (celebrul „ilicit“). Bogăţia putea aduce cu ea putere, iar puterea mare a unor cetăţeni punea în pericol puterea şefilor ierarhici, de la cei mici până la şeful suprem.

Dar, deşi nu ne mai mirăm de perpetuarea în secolul 21 a unor obiceiuri şi tradiţii „populare“ româneşti de joasă speţă, cred că suntem de acord cu toţii că a venit timpul ca nu numai să le luăm în râs, căci ridendo castigat mores, dar mai ales să susţinem cu putere că a venit timpul să nu le mai tolerăm absolut deloc. Hoţul, fie că este prins, fie că este neprins, rămâne hoţ şi trebuie să suporte rigorile legii.