De ce este/pare vulnerabil Avocatul Poporului

Publicat:
Ultima actualizare:

Putem face dintr-un om obişnuit, care nu este erou de profesie şi care nu are tendinţe de kamikaze, un avocat al poporului mai puternic decât acum, dacă, prin lege, îl facem mai puţin dependent de politic decât este acum.

La o zi după învestirea noului guvern, Avocatul Poporului a atacat la Curtea Constituţională prevederea legală care interzice unei persoane condamnate să ocupe funcţia de prim-ministru sau ministru.

În legătură cu această problemă, Avocatul Poporului se sesizase din oficiu de câteva zile, în urma dezbaterilor din presă privind situaţia juridică a preşedintelui partidului care a câştigat detaşat alegerile parlamentare şi care, din cauza unei interdicţii prevăzute în legea de organizare a guvernului, nu a putut să ocupe funcţia de prim-ministru.

Teoretic, Avocatul Poporului este „acoperit” de lege în demersul său: pe de-o parte, are dreptul legal să se sesizeze din oficiu în cazul în care consideră că orice prevedere dintr-o lege sau ordonanţă (simplă sau de urgenţă) este neconstituţională; pe de altă parte, nu e prima dată când Avocatul Poporului se sesizează din oficiu în legătură cu neconstituţionalitatea unei prevederi legale (detalii pe site-ul Avocatului Poporului, la secţiunea dedicată excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate începând cu anul 2012). 

Cu toate acestea, o parte a opiniei publice şi preşedintele ţării au reacţionat cu suspiciune şi indignare la actualul demers al Avocatului Poporului.

Suspiciunea este că Avocatul Poporului a ridicat la fileul Curţii Constituţionale o minge care anterior îl lovise într-o zonă dureroasă (doar) pe preşedintele partidului care a câştigat detaşat alegerile parlamentare.

Dar, ce poate fi rău în faptul că Avocatul Poporului sesizează Curtea Constituţională cu un caz de posibilă neconstituţionalitate a unei dispoziţii legale? Trebuia ca Avocatul Poporului să lase o prevedere neconstituţională să-şi producă efectele în continuare şi să nu o atace la Curtea Constituţională?, se întreabă cealaltă parte a opiniei publice.

Sigur, teoretic vorbind, e bine, pentru că nu e rău, ca un caz de prevedere legală presupus neconstituţională să fie adus în faţa Curţii Constituţionale pentru ca aceasta să lămurească problema.

Dar nu trebuie uitat că o cauză la Curtea Constituţională nu se judecă la fel ca o cauză la instanţa de judecată (unii ar spune că din fericire). Adică, Curtea Constituţională nu face parte din sistemul instanţelor judecătoreşti, ci este separată de acesta. Spre deosebire de hotărârile instanţele de judecată, soluţiile Curţii Constituţionale îmbină argumentele strict juridice cu argumentele de natură politică, ce ţin de „desluşirea” sensurilor şi înţelesurilor Constituţiei. 

Sau, ca s-o dăm mai pe drept, la votul cu care sunt adoptate deciziile Curţii Constituţionale contează foarte mult, mai ales în cauzele cu miză politică mare, partidul din care a făcut parte şi/sau care l-a trimis acolo pe respectivul judecător constituţional.

Pe scurt, în actuala configuraţie a Curţii Constituţionale, partidul care a câştigat detaşat alegerile anul trecut are şi o uşor observabilă majoritate la vot.

Deci, în cazurile cu miză politică mare ajunse la Curtea Constituţională, există o mare probabilitate ca votul judecătorilor Curţii Constituţionale (numiţi politic) să fie în favoarea acelei mize.

De aici şi indignarea suspicioşilor despre care vorbeam mai devreme.

Dacă s-ar dori scoaterea deciziilor Curţii Constituţionale de sub influenţa factorului politic, ar trebui ca la revizuirea Constituţiei să se ţină seama de propunerile deja existente în spaţiul public, în sensul ca soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate să fie de competenţa magistraţilor de carieră, mai precis de competenţa unei secţii de contencios constituţional din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar nu de competenţa judecătorilor numiţi politic din cadrul Curţii Constituţionale (ei se vor putea ocupa de orice altceva decât soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate).

În fine, să revenim la Avocatul Poporului şi la cea mai recentă sesizare a Curţii Constituţionale. Două lucruri par uşor nefireşti în acest caz:

1. Graba neuzuală cu care a acţionat Avocatul Poporului. De când s-a sesizat din oficiu şi până când a sesizat Curtea Constituţională nu au trecut decât câteva zile. Din câte cunosc, există sesizări simple şi clare adresate Avocatului Poporului în legătură cu neconstituţionalitatea unor prevederi legale care nu au fost soluţionate nici până în prezent, deşi au trecut luni de zile (de exemplu, sesizări ale APADOR-CH). Şi, dacă s-ar verifica durata medie de soluţionare a unei sesizări adresate de oricine Avocatului Poporului, nu cred că durata s-ar măsura în zile, ci în luni bune. Există o singură excepţie când Avocatul Poporului este obligat să se mişte repede, la nivel de zile, şi anume atunci când atacă o lege nouă, înainte de promulgare (şi a făcut-o, în astfel de situaţii). Dar, în cazul de faţă legea era veche, promulgată din 2001. De unde atâta grabă, toate sesizările aflate în lucru la Avocatul Poporului, cu mult timp înaintea acestei sesizări, fuseseră rezolvate? Care mai era urgenţa, când un nou prim-ministru, cu tot cu un nou guvern, tocmai fusese învestit?

2. Modul eclectic (ca să folosim un eufemism) în care a fost argumentată sesizarea adresată Curţii Constituţionale, în condiţiile în care „aparatul tehnic” al Avocatului Poporului este format din profesionişti care ştiu să argumenteze clar şi răspicat, când au ce. Nu vreau să intru în detalii, pentru că discuţia e tehnică şi nu ştiu cine ar avea răbdarea să citească. Doar o menţiune: înainte de 1989, când cineva scria un material serios, musai era să facă o trimitere la un citat din N. Ceauşescu, chit că se potrivea sau nu. Acum, la modă e altceva: un citat, o trimitere la o hotărâre CEDO, chit că se potriveşte sau nu. Şi dacă se adaugă şi puţin sos de antidiscriminare (ăsta e bun la orice; dacă eşti contra, înseamnă că ţii cu ăia răii, care discriminează, care sunt anti ONU etc.), reţeta pentru o plăcintă delicioasă e gata.

De ce a făcut Avocatul Poporului asta, acum, aşa?

Pentru că legea nu îl ajută să se poarte altfel, acum.

Pentru că legea este cea care îl face vulnerabil pe Avocatul Poporului, indiferent de persoana sa, la presiunile din partea majorităţii politice din parlament. Legea prevede posibilitatea ca, practic, el să poată fi revocat din funcţie de majoritatea parlamentară, atunci când vrea ea (este suficient să voteze revocarea majoritatea parlamentarilor prezenţi la şedinţa respectivă).

Vrem să avem un avocat al poporului puternic? Atunci nu trebuie să aşteptăm eroi din basme/filme, neînfricaţi, gata oricând de orice sacrificiu şi cu bagajele la uşă, pregătiţi pentru a fi daţi afară oricând de la serviciu. Experienţa crudă a realităţii ne învaţă că astfel de personaje sunt doar în basme/filme. Eliot Ness a fost în America, la noi nu a ajuns decât ness-ul.

În schimb, putem face dintr-un om obişnuit, care nu este erou de profesie şi care nu are tendinţe de kamikaze, un avocat al poporului mai puternic decât acum dacă, prin lege, îl facem mai puţin dependent de politic decât este acum. Unii susţin că o variantă ar fi ca Avocatul Poporului să fie ales (şi dat jos) direct de popor (că doar e al poporului). Alţii spun că ar fi suficient ca revocarea din funcţie a Avocatului Poporului să nu mai poată fi dispusă aşa de uşor ca acum, ci numai cu o majoritate specială (de 2/3 sau chiar de 3/4 din numărul total al parlamentarilor). Aşa, el ar fi ferit de presiunile politice. Poate că ar trebui încercată una dintre aceste variante, chiar dacă pare mai complicat, întrucât presupune modificarea Constituţiei.

Dacă, însă, fără a modifica regulile de până acum, îl vom aştepta pe Făt-Frumos şi Curajos să vină şi să-şi aleagă, din toate funcţiile din lume, pe cea de avocat al poporului, tare mi-e că va mai dura puţin.

P.S.1. Textul legal atacat de Avocatul Poporului are unele hibe de constituţionalitate, dar care nu ţin de partea flamboaiantă a argumentaţiei din sesizarea Avocatului Poporului. Sintagma „condamnări penale” din formularea actuală a interdicţiei legale este vagă şi ar trebui înlocuită cu una mai precisă, de genul „condamnare definitivă pentru care nu a intervenit reabilitarea” (cel condamnat nedefinitiv beneficiază încă de prezumţia de nevinovăţie - art. 23 al. 11 din Constituţie, iar reabilitarea face să înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă din condamnare - art. 169 al. 1 din Codul penal).  Dar, una e să ceri reformularea interdicţiei legale existente şi alta e să ceri eliminarea acelei interdicţii, cum a făcut acum Avocatul Poporului.

P.S.2. De ce ar trebui excluse din cadrul interdicţiei legale condamnările pentru infracţiunile din culpă? De exemplu, uciderea din culpă a unui om într-un accident de circulaţie sau cu ocazia unui act medical, din neglijenţa unui posibil viitor ministru e ceva ce nu se pune? Sau condamnarea pentru negiljenţă în serviciu (infracţiune din culpă) a unui viitor ministru e neimportantă? Păi, dacă e neglijent şi din cauza asta produce pagube pentru care e condamnat de instanţa penală, e bun de ministru? Are dreptul constituţional ca, din guvern, să ne producă pagube, pe motiv că el nu e genul care o face cu intenţie, ci doar din neglijenţă? Măcar să aştepte până când e reabilitat.

P.S.3. Dacă restricţiile privind ocuparea funcţiilor de autoritate din cadrul celor 3 puteri ale statului trebuie să fie aceleaşi, aşa cum susţine acum Avocatul Poporului, de ce nu extindem exigenţele de la magistraţi (lipsa antecedentelor penale) şi la parlamentari, şi la preşedinte, şi la membrii guvernului? De ce să coborâm ştacheta, când o putem ridica, prin lege, la nivelul celei pentru magistraţi, care fac parte şi ei dintr-una din cele 3 puteri (egale) ale statului? Constituţia nu interzice asta, dacă ne gândim la art. 16 al. 3 din Constituţie, care prevede că funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate „în condiţiile legii”, adică în condiţiile fiecărei legi care reglementează un anumit domeniu de activitate. Iar dacă o fi să coborâm ştacheta exigenţei, atunci, pentru egalitate de tratament între puterile statului, să scoatem şi de la magistraţi condiţia lipsei antecedentelor penale. După savanţii şi cercetătorii ştiinţifici care şi-au descoperit vocaţia în penitenciar, vom avea şi un corp de magistraţi atent selecţionaţi direct din penitenciar, probabil tot pe baza lucrărilor ştiinţifice care contează la liberarea condiţionată.

Text de Dan Mihai 

Dan Mihai este jurist şi membru al Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki din anul 2001. Domeniile de expertiză: legislaţie penală, transparenţă decizională, acces la informaţiile de interes public, libertate de exprimare.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite