Cicatricea prim-ministrului

Declaraţiile prim-ministrului într-un interviu acordat recent ziarului german Frankfurter Allgemeine Zeitung, cu ocazia vizitei sale în Germania, privind acuza de plagiat din vara anului trecut (iată, a trecut un an!), au de ce să fie considerate stupefiante.

Cel care cu zece ani în urmă îşi susţinea teza de doctorat, o lucrare din care o treime reprezintă textele altora, declară, în ţara în care doi miniştri şi-au dat demisia în urma dovedirii fraudei academice (e Germania, desigur), că “Din punct de vedere juridic lucrurile au fost clarificate, din punct de vedere politic acest scandal mi-a adus prejudicii.” Mai mult, spune domnia sa, “scandalul” a apărut “în marile momente de tensiune dintre mine şi Băsescu”. Scandalul i-a lăsat o cicatrice. Politică.

Un erou, s-ar zice. S-a luptat în luptă dreaptă, a fost rănit de adversar, a rămas demn pe picioare, cu fruntea sus, dar cu cicatricea…politică. Înţelegem, însă, că, juridic, problema plagiatului s-a rezolvat. Da, poate, dar plagiatul ca atare? Asta se întreba şi dl. Andrei Pleşu, consternat şi el atunci [1]. Deci, ce facem cu plagiatul? Eroul nu ne mai spune. Cum poate justifica cele 113 pagini luate din lucrările altora? Cum se numeşte fapta asta? Sigur, cărţile din care au fost luate paginile nu au rămas cu cicatrice. Sunt intacte. De ce era nevoie de “juridic” în acest “scandal”? De ce nu era suficient cadrul  academic, de ce universitatea care i-a dat titlul nu era îndeajuns? Teza de doctorat a fost susţinută la universitate nu în altă parte. Eroul nu luptă însă acolo de unde a obţinut un câştig (titlul de doctor ş.a.), ci mută bătălia în alt teritoriu: politicul. În România, nu mai e un secret, stigmatul de “politic” pus pe adevăr îl topeşte pe acesta precum soarele îngheţata. Dacă e aşa, atunci înseamnă că “politicul” e ceva bun, ceva care permite, în bătălie, să fii erou, cu cicatrice. O cicatrice în bătălie e un blazon al onoarei de combatant, o ştie oricine a luptat şi a fost rănit. E un act de curaj. Eroul nostru l-a avut. Juridic. Unii, se ştie, au dus bătălii în care au şi murit. Precum în decembrie 1989. Juridic, au fost declaraţi decedaţi. Tot o bătălie “politică” a fost şi aceea. Nici nu-i trecea prin cap vreunuia din viitori morţi că, bătându-se politic, în România un preşedinte va chema români care vor bate, omorî alţi români, că un prim- minstru va face puşcărie, că un altul va fi acuzat de fraudă academică ş.a. Nu, nu le-a trecut prin cap. Prin cap (sau alte părţi) le-a trecut un glonţ.

Desigur, orice comparaţie poate părea de prisos. Ca şi cea de mai sus. Sau ca aceasta cu Ulise, de pildă. Eroul din războiul Troiei se întoarce acasă după zece ani de peregrinări. Nu-l recunoaşte nimeni. Soţia, credincioasa Penelopa, îl aşteaptă încă, deşi e asaltată mereu de peţitori. Ca şi în ziua sosirii bărbatului ei când e organizat un concurs de tras cu arcul. Ea spune că îl va lua pe acela care va reuşi să tragă cu arcul acela vechi. Numai soţul ei, Ulise, era în stare s-o facă. Nimeni însă nu-l recunoaşte pe obositul erou, care câştigă concursul, decât bâtrâna lui doică: când îi spală acestuia picioarele, după obicei,  ea recunoaşte, cu degetele, cicatricea stăpânului. Cicatricea devine, deci, o marcă identitară.

Chiar şi “politică”, cicatricea plagiatului este o marcă identitară în lumea academică dar şi în societate. Nu poţi fi mândru, n-o poţi arăta. Pentru că nu e un blazon. Blazonul e asociat, de obicei, cu ideea de onoare.

Eroul a rezistat…eroic torturii. Căci a fost torturat, nu a fost lăsat să doarmă (din fericire, numai conştiinţa sa l-a lăsat), a fost chinuit de ziare, din ţară şi din străinătate, de mii de semnături pe diverse petiţii care îi cereau să …abdice de la propriile valori, de televiziuni, radiouri, reviste de specialitate, de bloguri şi chiar de mulţi cetăţeni! Nu a cedat. Mai târziu, a avut puterea să facă şi glume despre cum cetăţenii îi votează mai abitir, “pe noi ăştia” care au plagiat. Un mare spirit, un bun român.

Şocul produs de revista Nature, în 18 iunie 2012, care aducea pentru prima dată subiectul plagiatului său în atenţia opiniei publice internaţionale, a fost mare. Ca şi eroul, dar ce erou!, al lui Kafka, din Procesul, domnul Jozef K. de România nu a înţeles ce i se întâmplă. Comparaţia se opreşte, însă, aici, dar un gând predomină: ambii decid să recurgă la “siguranţa soluţiei care rezultă din mersul natural al lucrurilor” (citat din Kafka). Asta face şi eroul nostru, după ce primul val al torturii care l-a cicatrizat s-a mai domolit. Lasă lucrurile să decurgă în mod natural: instituţii ale statului îl curăţă de murdăria, de scandalul, de mahalagismele care aproape l-au …întinat (verb folosit de mentorul eroului in decembrie 1989). Şi lucrurile au decurs, cum decurg natural, de regulă, cu politicienii români: ei/ele devin inocenţi/te, puri/e, martiri ai cauzei poporului pe care cu atâta dragoste şi pricepere îl slujesc. Noi nu vom putea să le arătăm vreodată recunoştinţa pe care o merită.

Eroul a devenit, însă, mai conştient, de gravitatea situaţiei. Nu situaţia sa, ci a celor care dau bac-ul zilele-acestea. A dat indicaţii clare, a trasat o sarcină uriaşă personalului didactic şi autorităţilor şcolare privind frauda la bac. Şi a spus: “Poţi fi mai puţin bine pregătit, dar nu poţi fi hoţ. Dacă eşti hoţ, trebuie să pleci de la…”. Cred că ar fi singurul loc, bac-ul, unde s-a decretat …plecarea hoţilor. Ea nu va fi înscrisă, însă, ca atare, în proiectul noii Constituţii. Şi pe bună dreptate căci acolo e ranforsată ideea “politicului”. Cicatricea politică, cum se vede, are totuşi urmări benefice, dincolo de tristeţea purtătorului ei. Eroul e acum liniştit, academic vorbind. Şi juridic.

De aceea, cred că trebuie făcută propunerea ca peste câteva zile, pe 18 iunie, să înălţăm prinosul nostru de recunoştinţă către cei şi cele care rezistă eroic în faţa torturii adevărului, a cinstei şi a onoarei. “Stima noastră şi mândria, …..”

[1] Hotnews, 26.07.2012, interviu luat de Vlad Mixich: “E uimitoare această manevră de transfer a problemei reale şi simple într-o complicată problemă politică. Eu sper că oamenii judecă clar şi cu mintea lor ceea ce se vede. Plagiatul domnului Ponta nu este o ipoteză. Nu este un lucru discutabil, analizabil. E o evidenţă crasă.”