Cei 24% sau unghiul mort al puterii

Ministrul Sănătăţii a devenit cunoscut românilor prin facilitarea accesului la medicamente. Există însă o parte a populaţiei ţării noastre pentru care sănătatea presupune, înainte de măsuri medicale, măsuri sociale. Cum medicii nu sunt interesaţi de social, iar asistenţii sociali nu pot prescrie medicamente, pentru aceşti oameni există trei variante, adesea înmănuncheate: puşcăria, strada şi moartea.

I) Un prieten îmi povesteşte că vecina de apartament îl agasează cu bătăi repetate în calorifer, noaptea. Din felul în care descrie situaţia, pare a fi vorba despre o persoană în vârstă, singură, cu probleme de sănătate mintală. Bucureştiul şi alte oraşe mari ale ţării sunt pline de oameni cu probleme psihice, care locuiesc în apartamente de bloc, singuri, fără a fi în contact cu vreo formă de tratament. Pentru ei şi pentru vecinii lor, viaţa poate fi un calvar.

II) De curând, la Iaşi, un copil a suferit arsuri grave după ce a căzut într-o baltă de acid sulfuric destinată oamenilor străzii de un locatar exasperat de prezenţa lor în scara blocului. Este de domeniul evidenţei că numărul persoanelor fără adăpost a crescut enorm. Cei care trag după ei plase uriaşe cu lucruri mizere, vorbind singuri sau certându-se cu demoni imaginari, alcoolizaţi şi pierduţi în lumea lor înfricoşătoare sunt tot mai mulţi.

III) Un nou studiu în populaţia de consumatori de droguri injectabile a Bucureştiului[1] arată o scădere a numărului de persoane infectate cu HIV de la 53% în 2012 la 29% în prezent. Această scădere nu este vreun motiv de bucurie, pentru că nu vorbim de numărul cazurilor noi de infectare, ci de numărul total de oameni infectaţi. Nu am date care să dovedească acest lucru, dar este ferma mea convingere că diferenţa de 24% sunt, în majoritate, decedaţi. Cum ar putea fi altfel, când, conform aceluiaşi studiu, doar 5,7% au urmat un program de tratament în ultimele 12 luni?  

IV) De curând, The Guardian publica un foto-reportaj despre bolnavii de tuberculoză multi-drog rezistentă. România este ţara cu cele mai multe cazuri de tuberculoză greu tratabilă în Uniunea Europeană. Majoritatea celor infectaţi sunt oameni săraci care au de ales între un tratament îndelungat şi a munci pentru ca familiile lor să nu moară de foame. Adeseori, încep un tratament pe care nu îl duc până la capăt, adâncind spirala rezistenţei la antibiotice.

În toate aceste cazuri, nu absenţa medicamentelor este cauza bolii şi suferinţei. Există antipsihotice. Există centre cu paturi de noapte. Şi medicaţie substitutivă pentru dependenţa de heroină avem. Toate uneltele medicamentoase sunt disponibile. Există şi (puţine) servicii sociale. Ceea ce lipseşte este acordarea între medical şi social şi, în cele din urmă, acordarea la nevoile reale ale acestor oameni. Poate că unii ar vrea să le dea bilete la teatru, însă ei au nevoie de un om care să vină să vorbească cu ei două ore pe săptămână şi să-i ajute la curăţenie. Şi acea persoană ar putea să alerteze un medic care să vină să schimbe tratamentul când persoana începe să vorbească în dodii. Şi astfel, nu ar mai bate noaptea în calorifer, nu ar ajunge să-şi piardă casa la cămătari, nu ar mai sfârşi în stradă. Dar, deocamdată, le dăm teatru. Sau, în cuvintele unei colege cu mulţi ani de experienţă în lucrul cu cei 24%

Sursa problemei este aceea că persoanele vulnerabile nu sunt în mod real pe agenda publică, în politici, că autorităţile naţionale şi locale nu cooperează în mod real pentru prevenire şi asistenţă, şi nu cooperează în mod real cu societatea civilă şi cetăţenii în situaţii de vulnerabilitate.

Cu alte cuvinte, sursa problemei este că cei 24% sunt în unghiul mort al puterii. Nimeni nu vrea să ştie de ei şi cu atât mai puţin să le facă viaţa mai bună sau mai lungă. Să moară, ce nevoie avem de nişte beţivi, nişte drogaţi, nişte homeleşi, nişte schizofreni, nişte tuberculoşi. Nişte săraci. Doar că cei care cad în groapa cu acid sulfuric pentru ei săpată noi suntem. Noi devenim mai bolnavi, mai săraci, mai puţini, mai împietriţi cu inima.  

La lansarea studiului despre infecţia cu HIV în rândul consumatorilor de droguri, toată lumea a remarcat absenţa oricărui reprezentant al Ministerului Sănătăţii. În spaţiul în U creat între aripile fostei clădiri a Senatului României, între Ministerul Sănătăţii, cel al Protecţiei Sociale şi cel al Internelor se cască un hău. Acolo, la Revoluţie, au murit oameni. Astăzi, mor oameni prin incapacitatea instituţiilor româneşti de a întoarce capul şi a-i vedea pe cei 24%. Şi pentru că nimeni nu-i vrea, din beciurile poliţiei şi din penitenciare, din canalele igrasioase şi din morgile oraşului se ridică o voce care îi cheamă - „veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi odihni pe voi.”

[1] Realizat de Agenţia Naţională Antidrog şi Asociaţia Română Anti-SIDA