Actorul ca excepţie? De ce?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ne plac excepţiile. Nouă celor care vrem să beneficiem de ele, dar nu de reguli.Mai ales dacă e vorba de persoane notorii, celebrităţi (româneşti), actori, fotbalişti, cântăreţi etc. Oamenii aceşti se văd într-o categorie aparte. S-au bucurat de notorietate cât au fost/sunt activi în profesie, vor să cumpere cu aceeaşi bani şi exceptarea de la regulă. Vor să câştige, cu aceeaşi miză, la toate mesele. A politicii, a funcţiei, a justiţiei etc.

Sunt cazuri celebre de actori care, cu notorietatea de pe scenă, ecran sau din show-biz au încercat (şi unii au reuşit, dar cu ce rezultate?!) un “rol” nou, de politician: de la Ronald Reagan (sprijinit de John Wayne, în 1966, pentru a fi guvernatorul Californiei), la Clint Eastwood (care în 1986, a devenit primar al micului său orăşel Carmel, tot în CA, enervat pe primarul în funcţie; a rezistat numai un an), Jesse Ventura (jucase cu “Arnie” în Predator, devenit guvernator de Minnesotta), Fred Thompson al cărui farmec pe ecran n-a ţinut în cursa prezidenţială din 2008, dar ţinuse două mandate de senator!), Shirley Temple (ambasadoare în Ghana şi…Cehoslovacia în 1989!) şi Arnold Schwartzenegger (care intrase în cursa guvernatorială cu, între alţii, şi o pornostar!). Cazul european celebru de notorietate artistică din partea noastră de lume este Vaclav Havel, om de teatru, dramaturg. Dar nu asta i-a adus preşedinţia ţării, ci implicarea în disidenţa activă şi negocierile care au dus la “revoluţia de catifea” din 1989. Am dat numai aceste câteva exemple în ideea că aceşti oameni nu au folosit statutul notoriu pentru a fi excepţii, ci pentru a intra în politică jucând după regulile politicului.

         Nouă, însă, ne plac excepţiile. Mai ales dacă e vorba de persoane notorii, celebrităţi (româneşti), actori, fotbalişti, cântăreţi etc. Iată o situaţie: un partid anunţă lista de candidaţi la alegerile europarlamentare şi pe ea apare numele unui cunoscut actor…care are interdicţie de mai ocupa o funcţie publică până în 2015! Un fotbalist cu reputaţie naţională şi europeană este condamnat definitiv, dar unii cer graţierea lui. Actori-directori de teatru care sunt la sau au depăşit vârsta pensionării fac intervenţii la Camera Deputaţilor pentru a fi exceptaţi. Şi li se aprobă. Vor fi exceptaţi pentru că sunt de neînlocuit. Nimeni, nici actorul-politician, care e musai să fie europarlamentar, nici ceilalţi, care e musai să fie exceptaţi nu acceptă că nu e moral, că nu e corect. Toţi se bazează pe notorietatea lor. Notorietatea, ca şi banul, poate fi ochiul….Oamenii aceştia se văd într-o categorie aparte. S-au bucurat de notorietate cât au fost/sunt activi în profesie, vor să cumpere cu aceeaşi bani şi exceptarea de la regulă. Vor să câştige, cu aceeaşi miză, la toate mesele. A politicii, a funcţiei, a justiţiei etc.

         Argumentele care sunt aduse pentru a susţine excepţia sunt altele decât cele care susţin regula. Cel mai adesea, sunt furnizate de cei/cele în cauză. De viitorii beneficiari. Persuasiunea lor e de admirat. Mai ales la actorii aflaţi în această situaţie: de pensionare din funcţia managerială, de subiect al unei sentinţe judecătoreşti definitive. Nu o întâlneşti atunci când cei/cele în cauză se supuneau regulii. Regula e bună până când vine momentul terminării contractului sau al apariţiei unei noi oportunităţi şi e ne-bună (căci rar spune cineva că e rea după) atunci când trebuie justificată exceptarea de la regulă.

         Să luăm un alt caz de excepţie în legătură cu care s-a discutat mult, s-a legiferat şi des-legiferat după cum dictau mai degrabă interesele politicianiste decât analiza corectă: pensionarea profesorilor de la universitate. Ca şi actorul, profesorul are săptămânal de susţinut “rolul” în faţa publicului şi împreună cu acesta. Actorul poate, în funcţie de starea de sănătate şi la propria dorinţă, dar şi în funcţie de resursele financiare şi necesităţile repertoriului instiuţiei teatrale subvenţionate, să funcţioneze în continuare, în alt regim contractual, după împlinirea vârstei de pensionare. E de văzut cum se decide această exceptare. Profesorul a fost, pe rând, obligat să iasă la pensie la 65 de ani, să fie făcut profesor emerit, fapt care i-ar permite să funcţioneze încă la facultate, apoi să nu iasă definitiv, să beneficieze, în aceleaşi condiţii financiar-manageriale ca actorul, de înnoirea anuală a contractului, rămânând titular în facultatea respectivă. Statutul său după 65 de ani este stabilit de regulile sistemului universitar. Oricum există o limită, 70 de ani, pe care cred că a restabilit-o doamna Ecaterina Andronescu la ultima sa ieşire din guvern. Cred, sper că e ultima.

         În cazul actorilor care cer să nu fie scoşi din funcţia managerială, lucrurile intră în altă zonă. Argumentele nu au cum să fie manageriale. Ele nu au de-a face cu notorietatea actorului, ci cu capacităţile sale dovedite la examenul pentru postul de director. Ei spun că programul managerial trebuie să aibe continuitate, că teatrul e un organism pe care nu-l poţi brusca aşa cum vrea legea. Etc.,etc. Ar trebui văzut, analizat cât de transparente sunt concursurile în instituţiile artistice subvenţionate, cum sunt evaluate performanţele manageriale, cum arată “caietul de sarcini” al directorului, cum este evaluat programul managerial cu care actorul se înscrie la concursul pentru postul de manager (“director”). Neseriozitatea dovedită, rar semnalată în media,  în mai multe rânduri aruncă o lumină neplăcută asupra teatrului ca instituţie. Cine sunt cei/cele care evaluează tot acest proces? Cine sunt experţii la care apelează autorităţile culturale? Cât de partizane (nu scriu 'complice') sunt acestea cu experţii?

         Excelenţa artei unui actor şi profesionalismul său ca manager sunt două lucruri diferite. Nu cred că o instituţie artistică, odată ce a epuizat un ciclu de dezvoltare (adică, momentul din care nu mai înseamnă ceva diferit de ce a făcut pănă atunci, căci timpul trece!), trebuie să menţină aceeaşi persoană în funcţia managerială.

         Nu-i prea iubim pe cei care susţin funcţionarea regulii. Sărim, cum se vede şi în aceste zile, să apărăm exceptarea de la regulă. Găsim orice justificare. Uneori, e penibil. Alteori nu înţelegi de ce se mobilizează forţele pentru a cere că X şi Y să fie exceptat de la regulă, de la lege. Ba da, se înţelege foarte limpede. Aşa trebuie să fie. Aşa e convenabil. Există un exemplu major: demnitarii pentru care există o lege specială în ce priveşte punerea lor sub acuzare. Odată ce ai o astfel de lege care nu permite unei universităţi, de pildă, să retragă un titlu universitar obţinut fraudulos de către cineva care este demnitar, pentru că asta este atribuţia unei alte structuri care se ocupă exact de aceşti cetăţeni şi cetăţene,  nu mai e mare lucru de spus. Ci, poate, de ţinut minte. Vom vedea cum excepţia nu numai că va uzurpa prestigiul regulii, dar îi va lua locul şi va fi noua normalitate. Ni s-a mai întâmplat.

         Dar cine ar vrea să NU ni se mai întâmple?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite