Însoţitorul dimineţilor

„Ţi-ai luat cheile?”. Nu şi le-a luat, uituca! I le aduc din camera ei. „Pacheţelul?”. Dă din cap, da!, cu privirea îngropată în şireturile pe care şi le leagă. „Şi banii de metrou?”. „Da!”. „Cărţile, caietele, ţi-ai luat tot?”. „Daaaaa!... ”. Nu înţeleg de ce-i aşa furioasă? Eu vreau să mă asigur că pleacă în regulă. Nu sunt pisălog, sunt tatăl ei, d-aia o întreb de mai multe ori.

Aşa eram şi eu, furios? Înţeleg că este dimineaţă, că ar mai fi vrut să doarmă, dar de ce pleacă aşa nervoasă? Eu nu plecam nervos. 

Apasă pe buton şi liftul urcă, îşi caută căştile, le vâră în urechi şi-mi aruncă o privire: „Ce-i? De ce te holbezi aşa la mine?”. La cine să mă holbez? La ficusul de pe palier? La pereţi? La tine mă uit, pentru că te conduc! – asta ar trebui să-i răspund la privirea ei. Mai bine tac, să nu mă audă vreun vecin. Aştept să vină liftul, s-o văd cum trage uşa, îi fac semn cu pumnul strâns şi degetul mare în sus, aşa cum mă încurajai şi tu: „Ai grijă! Succes!”. Uşa se închide şi liftul se duce... Numai banalităţi îi spun la începutul zilei. Ce-ar trebui să-i spun? Ai văzut că şi-a uitat cheile! Ai văzut? Dacă nu eram eu... Eu nu mi le uitam, pentru că nu aveam chei, nu mi-aţi dat decât târziu un rând de chei. Tu ce-mi spuneai când plecam la şcoală, la fel ca şi ea, dis-de-dimineaţă? Să fiu atent la ore, să iau note mari, să n-am emoţii la teză, să fiu cuminte.     

Tăceai. Dar înţelegeam tot ce trebuie să fac. Tăcerea ta însoţită de un zâmbet. Zâmbetul tău. Zâmbetul dimineţii. Zâmbetul despărţirii. Poate singurul zâmbet al zilei tale de femeie care ţinea casa. Poate era singura fericire a ta din ziua pe care începeai s-o trăieşti nefericită. Aşa îmi imaginez – erai fericită să mă însoţeşti – pentru ca să-mi găsesc şi eu acum o scuză, pentru că nu-i zâmbesc, pentru că o enervez cu întrebări tâmpite, pentru că am uitat tăcerea ta. Şi eu coboram scările celor două etaje, încrezător ca un prinţ, prinţul mamei. Coboram treptele din faţa blocului şi, fără mă opresc, ridicam privirea şi-ţi întâlneam chipul în fereastra bucătăriei, întâlnirea noastră secretă, cu acelaşi zâmbet de bucurie şi tristeţe, cu acelaşi pumn strâns cu degetul mare în sus, succes! Plecam binecuvântat. 

Poate era singura fericire a ta din ziua pe care începeai s-o trăieşti nefericită.    

Închid uşa şi din cinci paşi sunt pe balcon şi aştept, aştept, chiorându-mă la trotuarul apăsat de bezna care-şi pierde puterile. Aştept să apară. Îmi fac socoteala: a ieşit din lift, a ieşit din bloc, e mai frig decât ieri!, a coborât treptele, să nu alunece pe gheaţă!, a intrat pe alee... Uite-o! Îi recunosc ghiozdanul, fesul şi mersul. O fi semănând cu mine la mers sau cu maică-sa? Se duce pe alee. Dar nici prin cap nu-i trece să întoarcă privirea, tocmai sus, la etajul nouă, unde eu sunt pregătit să-i fac semnul victoriei, ai grijă, succes! O pierd la capătul aleii... Sunt liniştit pe ziua de azi, dragă mamă! Trebuie să ud florile din ghivece, uite că a înflorit o crăciuniţă!