Ziua după

Recentele şi oarecum neaşteptatele prezenţe ale preşedintelui Traian Băsescu la sărbătoarea religioasă a Izvorului Tămăduirii, dar şi la cea laică a Sâmbrei Oilor au fost de natură să stârnească, aşa după cum era de aşteptat, imaginaţia şi apetitul verbal al analiştilor politici, comentatorilor, părerologilor ce se perindă zilnic pe ecranele televizoarelor.

Cum respectivele evenimente intervin după o lungă perioadă în care şeful Statului a evitat, de teama huiduielilor, băile de mulţime ce îi erau atât de dragi şi de familiare odinioară, cum nu există român care să nu ştie că Traian Băsescu nu e defel adeptul actelor gratuite, încercarea desluşirii sensurilor şi scopurilor manifestărilor de ultimă oră ale întâiului om în Stat sunt cât se poate de normale.

Locul în istorie

Unii comentatori sunt de părere că preşedintele, aflat în ultima parte a ultimului său mandat, ar fi declanşat o amplă operaţiune de imagine la capătul căreia să se afle împăcarea cu poporul şi dobândirea unei cât mai favorabile poziţii în istorie. Traian Băsescu ar urma astfel exemplul a doi dintre predecesorii săi aflaţi la cârma Statului român în etape şi în condiţii istorice diferite. E vorba despre Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ion Iliescu.

Primul a fost un dictator sângeros. Gheorghiu-Dej a fost întâiul dictator comunist român, personaj al subteranei al cărui nume este legat de cea mai neagră, mai teribilă parte a istoriei contemporane a României. Dej a ordonat deportări şi asasinate, arestări şi condamnări la temniţă grea, pedepse individuale şi colective pentru vini inexistente. A săvârşit comunizarea României.  A îndeplinit fără să crâcnească ordinele Moscovei, a obţinut binecuvântarea ei în lupta pentru putere în partid, şi-a înlăturat fără remuşcări foştii tovarăşi de drum.

În ultimii ani ai domniei-sale, a procedat la o oarecare umanizare a dictaturii sale, a redus rata acumulării, a rezervat mai mult consumului, a dispus construirea de blocuri de locuinţe şi de mari magazine, a cerut îmbunătăţirea aprovizionării populaţiei. A procedat sau, mai curând, a simulat o anume îndepărtare faţă de Moscova, a descoperit valenţele cărţii naţionaliste.

Nu s-ar putea spune că Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost tocmai neinspirat. Încă din timpul ultimilor ani ai vieţii a beneficiat de o anume clemenţă din partea poporului pe care l-a oprimat. Mai nimeni nu mai face referire azi la crimele sale, numele îi e aproape uitat, tinerii aproape că nu au auzit de el, relele nemăsurate ale comunismului românesc sunt puse aproape toate în cârca lui Nicolae Ceauşescu. Dej a ştiut să iasă de pe scena vieţii cu o imagine ameliorată. Prin comparaţie cu succesorul său, Nicolae Ceauşescu, Gheorghiu-Dej şi posteritatea lui se află într-un cert avantaj, prin nimic meritat.

Sigur, lui Traian Băsescu nu i se pot nicidecum imputa fapte precum cele comise de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Accentele autoritariste din stilul său de conducere nu au nimic în comun cu sângerosul Dej. Preşedintele în funcţie a fost victima crizei economice şi financiare pe care, după modelul Angela Merkel-FMI, a încercat sa o contracareze prin austeritate şi sacrificii insuficient explicate poporului. Dl. Băsescu a fost şi victima firii sale conflictuale. A avut prea adesea atitudini cinice. Dar precum Dej, şi preşedintele Băsescu vrea să facă uitate aspectele mai puţin plăcute din traiectul lui politic, mai cu seamă cele din al doilea mandat.

Fostul preşedinte, Ion Iliescu şi-a consacrat aproape în totalitate ceea ce el şi anturajul lui politic au numit “al doilea mandat constituţional” chestiunilor de imagine. Dl. Iliescu s-a împăcat cu Regele, s-a împăcat cu Europa liberă, a făcut tot ceea ce era posibil să facă uitate toate atentatele la firescul unei vieţi democratice, atentate comise în primii doi ani petrecuţi la Cotroceni, dar şi în răstimpul 1992-1996. Aproape că a reuşit.

E foarte posibil ca la o asemenea reuşită să aspire şi domnul Băsescu.

Un viitor politic şi excepţia românească

Mai plauzibilă decât ipoteza împăcării cu istoria dorită de Traian Băsescu, mi se pare însă cea care ia în calcul voinţa preşedintelui de a-şi asigura un viitor politic. După ce o anumită perioadă a cochetat cu ideea unei pensii liniştite, dl. Băsescu şi-a reevaluat planurile de viitor. Nu e exclus ca preşedintele să vrea să îşi îmbunătăţească ratingul politic spre a-l pune mai apoi în serviciul şanselor electorale ale Mişcării populare, nu e de exclus nici dorinţa lui de a accede la şefia respectivei formaţiuni (dl. Marian Preda e doar un lider de faţadă şi de avarie, şi asta se vede cu ochiul liber), la fel cum nu e de neluat în calcul dobândirea unei funcţii în birocraţia NATO sau UE.

Indiferent care va fi calea pe care se va edifica viitorul politic la care aspiră preşedintele Traian Băsescu, nu putem să nu observăm că avem de-a face cu o nouă filă adăugată la dosarul excepţiei româneşti.

Mai peste tot în lume foştii preşedinţi dispar din prim-planul vieţii politice. Ei ţin conferinţe bine plătite sau prelegeri în universităţi, joacă tenis în partide demonstrative, îşi scriu memoriile, iniţiază acţiuni caritabile, cutreieră lumea în lung şi-n lat în misiuni de bune oficii. Dl. Băsescu refuză astfel de soluţii. Numai că şi aici Traian Băsescu are de plătit drepturi de autor d-lui Ion Iliescu. Care a patentat excepţia românească în domeniu şi, îndată după înfrângerea de la prezidenţialele din 1996, a candidat la şefia fostului PDSR, a rebrenduit partidul, l-a scos din moarte clinică, dar mai ales şi-a pregătit calea realegerii la Cotroceni.

Nici un joc cu sau de-a Constituţia nu îi mai permite domnului Băsescu să aspire la un nou mandat. Dar la o prezenţă activă în prim-planul vieţii politice româneşti, da. Rămâne de văzut care va fi preferinţa lui Traian Băsescu.

Sigur e un singur lucru. Că prima zi de după încheierea acestui al doilea mandat, nu îi va îngădui domnului Băsescu nici un moment de plictiseală. Probabil că nici nouă.