Voronin în rol de Michiduţă

Vladimir Voronin, liderul PCRM, la o conferinţă de presă FOTO Sandu Hosu

Basmele româneşti sunt o inepuizabilă sursă de inspiraţie, mai ales când se inoculează ideea că Voronin ar fi un Michiduţă al politicii moldoveneşti. Adică suntem tentaţi să credem că nu este „dracul” chiar atât de negru încât să nu poată fi păcălit (alias cooptat la guvernare), mai ales că nu ajung voturi pentru alegerea preşedintelui Republicii Moldova. Dar această opţiune e una prin omisiune.

Bineînţeles, comuniştii par acum nişte copii mici pe lângă socialişti: mai puţin intransigenţi şi vehemenţi, oarecum abordabili şi aparent deloc condamnabili. Argumentul forte pentru care PCRM este uns cu alifie îl constituie declaraţia lui Voronin de a renunţa la denunţarea Acordul de Asociere cu UE, în schimbul revizuirii acestuia. Dar o asemenea propunere distorsionează realitatea, desconsideră opţiunile cetăţenilor şi omite câteva aspecte esenţiale.

În primul rând, atât Dodon, Greceanîi, cât şi alte specimene ale faunei noastre politice sunt creaturile lui Voronin, iar ceea ce iese din pisică şoareci mănâncă. Anume dânsul i-a propulsat în fruntea partidului, le-a asigurat funcţii în stat şi o popularitate de invidiat. Astfel, nu e de mirare că liderul socialiştilor moldoveni pare un Voronin mai tânăr, doar că avid de putere şi datornic ruşilor.

În al doilea rând, nu este prima oară când comuniştii îşi schimbă macazul, demonstrând inconsencvenţă. În 2001 au acostat la guvernare fiind aduşi de un val de exasperare, promiţând preţuri în copeici şi viitor luminos în Uniunea Rusia-Belarus, pentru ca în 2003 Voronin să respingă propunerea de federalizare a emisarului moscovit şi să-şi întoarcă faţa spre occident. Deşi comuniştii au semnat Planul de acţiuni RM-UE şi cu acceptul lor a fost instituită Delegaţia Uniunii Europene la Chişinău, acelaşi Voronin a păstrat sârma ghimpată pe Prut şi a promovat, până de curând, vectorul euroasiatic. Astfel, nu trebuie şterse cu buretele toate piruetele politice ale lui „Michiduţă”.

În al treilea rând, monstruoasa coaliţie dintre PLDM-PCRM-PDM ar fi doar o încercare de resuscitare a unui bolnav aflat în moarte clinică. Nu poţi să arunci colacul de salvare celui care vrea să te scufunde. Altminteri, se va merge înainte călcând peste morminte, iar „generaţia 7 aprilie” va fi încă una de sacrificiu, care va trebui să îndure eternul supliciu al menţinerii fostei nomenclaturi sovietice la guvernare.

Şi, nu în ultimul rând, Voronin nu poate fi păcălit, dânsul nefiind acel Michiduţă al politicii moldoveneşti, ci un ditamai Scaraoţchi. Nu e uşor de dus cu zăhărelul şi nici nu poate fi şantajat. De altfel, Comisia Naţională de Integritate l-a exonerat, concluzionând că renumitele automobile de epocă care i s-au imputat nu-i aparţin. Totodată, gruparea radicală („Antifa”) s-a disociat de PCRM şi îşi continuă activitatea în afara cadrului legal, dar şi în lipsa asentimentului personal al lui Voronin.

În context, Dumitru Diacov a afirmat că „necorespunderea reprezentativităţii în parlament cu starea de spirit a societăţii a dus la conflictele majore din 2001-2003”, insinuând că doar prin atragerea comuniştilor la guvernare se va asigura o largă reprezentare a mai multor categorii ale populaţiei. Dacă acesta ar fi motivul real, atunci trebuie cooptat cel mai mare „partid”, cel al nehotărâţilor şi dezamăgiţilor, sau următorul în clasament – al socialiştilor, nu PCRM. Retorica favorabilă monstruoasei coaliţii presupune şi invocarea exemplului Germaniei, de parcă comuniştii noştri ar putea fi comparaţi cu social-democraţii lor, dar şi omiterea deliberată a decalajului dintre prezenţa la vot: 73% la ultimul scrutin parlamentar pentru Bundestag şi cca 57% în cazul alegerilor din 30 noiembrie. Rezumând: nu putem vorbi despre reprezentativitate atâta timp cât alegerile urmau a fi validate chiar şi cu participarea a doar 33% dintre cetăţenii cu drept de vot (art. 91 din Codul Electoral).

În încheiere, prezentarea lui Voronin în rol de Michiduţă este pe cât de absurdă, pe atât de primejdioasă. Nefiind în stare să păcălească o bună parte dintre alegători, partidele viitoarei alianţe n-ar trebui să creadă că-l vor putea păcăli pe liderul comuniştilor. Împărţirea responsabilităţii cu PCRM ar însemna eşuarea pro-europenilor în a se debarasa de trecut şi în a gestiona o încredere acordată cu împrumut.