Victor Giosan: trăim într-un sistem neo-feudal de „parazitare” a sectorului public

Victor Giosan este consultant internaţional în management public, analiza politicilor publice şi planificare strategică. Într-un studiu publicat sub egida CRPE (Centrul Român de Politici Europene), intitulat: „Cum putem opri asaltul politicii asupra democraţiei?”

Victor Giosan se ocupă de cadrul politic actual din România, identifică cauzele şi posibile soluţii ale stării de proastă guvernanţă publică din România care afectează nivelul de trai şi confortul activităţii într-o societate normală politic, economic şi social.

Concluzia studiului: „se constată apariţia şi dezvoltarea unui sistem neofeudal de „parazitare” a sectorului public în primul rând şi de control a părţii mai puţin dinamice, mai puţin modernizate, mai înapoiate a societăţii româneşti. Scopul fundamental este accesul permanent la resursele publice şi drenarea acestora către utilizări private/de grup. În lipsa altor resurse disponibile şi viabile în condiţiile unei societăţi moderne, actorii modelului neo-feudal, folosind caracteristicile tradiţionale remanente din societatea românească, în special relaţia patron-client, încearcă să obţină şi să permanentizeze controlul asupra resurselor publice – chiar cele produse de partea modernizată a societăţii - şi să le utilizeze fie în folos propriu, fie să le redistribuie către partea mai dependenţă a societăţii, reticenta la modernizare, astfel încât prin mecanismele electorale formal pluraliste şi democratice să păstreze accesul la resursele publice.”

Provocările la care a trebuit să răspundă societatea românească în 1990 au fost colosale, în parte a reuşit să se „descurce”, în parte nu. Iată-le, aşa cum le-a identificat autorul:

A) Nevoia de schimba sistemul economic centralizat-etatist pentru unul descentralizat-individual/particular printr-o privatizare pe scară largă a activelor economice de orice fel;

B) Nevoia de a schimba sistemul partidului unic, cu unul pluralist;

C) Nevoia de investiţii străine masive pentru a dezvolta şi moderniza o economie rămasă în urmă din punct de vedere tehnologic şi managerial şi în acută lipsă de capital, inclusiv social;

D) Nevoia de integrare în structurile Europei occidentale (Uniunea Europeană şi NATO), ca semn al

Emancipării de Rusia/URSS şi al regăsirii (cel puţin simbolice) a vocaţiei pur europene – chestiune importantă cu precădere la nivelul elitelor;

E) Procesul de globalizare şi revoluţia ICT din ultimii 20 de ani.

Trecând la soluţii, autorul identifică trei importante:

- Democratizarea internă

- Deschiderea pieţei politice

- Reforma guvernantei publice

„Principalul vehicul prin care modelul neo-feudal s-a dezvoltat în ultimii 10-15 ani în România a fost clasa politică, sistemul de partide politice. Acest fenomen se explică şi printr-o importanţa exagerată acordată politicului, imediat după 1989, ca o moştenire a societăţii comuniste, unde totul, inclusiv intimitatea familiei, era politic (vezi derivele politicii demografice în anii ’80). Astfel, după 1990, pluri-partidismul a însemnat replicarea unei forme” soft” a modelului leninist de partid politic, dezvoltat pe baza faimosului concept de” centralism democratic”, constată autorul studiului.

„Avem de-a face în primul rând cu organizarea strict ierarhică a partidelor: organizaţiile locale sunt complet subordonate de conducerii judeţene, iar aceasta celei naţionale. Membrii simpli (militanţii) au un rol minor în raportul cu aparatul partidului (activiştii), iar acesta este subordonat, atât local, judeţean şi central, şefului politic”.

Aici aş face constatarea că era oarecum fatal să se întâmple aşa. Orice activitatea socială este prin excelenţă inerţială şi conservativă. E şi bine e şi rău că este aşa. Bine pentru că societatea nu plonjează în aventuri, în experimente cu final incert, posibil negativ şi rău pentru că atunci când trebuie totuşi schimbat ceva opune o rezistenţă teribilă.

Aceasta este şi explicaţia menţinerii în mentalul colectiv a obiceiurilor, năravurilor, câştigate după 45 de ani de comunism. Nu putem avea pretenţia să scăpăm de ele în câţiva ani, sau să nu le fi avut deloc, să ne fi aliniat din „prima” la calitatea democraţiei societăţilor occidentale.

Importante sunt evoluţiile din mentalul colectiv în decurs de 23 de ani. Sunt ele suficiente, se putea mai mult în contextul dat? Greu de dat un răspuns obiectiv. Răspunsul subiectiv este că da, mentalul colectiv a evoluat şi evoluează din ce în ce mai accelerat, de-ar fi să comparăm perioada Năstase cu aceea a guvernelor Boc.

Amestecul lui Victor Ponta în justiţie, repetat şi insistent, demonstrează că nu poate înţelege principiile statului de drept şi ale democraţiei, separaţia puterilor în stat, „checks and balances”, independenţa justiţiei, care nu are de dat socoteală altcuiva din conducerea statului.

Importanţi sunt oamenii, politicienii care trag popoarele după ei, uneori împotriva voinţei lor. Este plină istoria de astfel de exemple, ultimul de notorietate Balcerowicz în Polonia.

Scrie autorul:

„O altă caracteristică derivată din” centralismul democratic” este modul netransparent de luare a deciziei, adhoc, personalizat şi discreţionar, exclusiv de aparatul de partid, şi concentrarea hotărârilor celor mai importante la vârful partidului”.

Are şi nu are dreptate. Partidele sunt organizaţii private, funcţionează după principiile companiilor private. Altfel nu sunt eficiente şi se blochează în tot felul de certuri interne, transferate în presă, cu mari deservicii în planul credibilităţii. Nu poate fi votată orice fel de decizie, eventual electronic, de către marea masă a membrilor de partid, fie şi pentru motivul că nu au toţi calificarea, calităţile, cultura politică, informarea, pentru a aprecia oportunitatea şi calitatea unei decizii.

Conducerea care a primit votul şi responsabilităţile la un Congres se achită de această misiune, mai bine sau mai rău, criticile sunt binevenite, dar după ce se adoptă decizia ea devine obligatorie pentru toţi membri de partid. Şi oricând este deschisă calea schimbării conducerii, fie şi prin Congrese extraordinare, de regulă la bilanţul unor alegeri.

Am auzit şi varianta eliminării partidelor, al votului uninominal extra pur, iar parlamentul să fie constituit din „sfinţi” ai politicii, trimişi la conducere de către cetăţeni în mod direct, fără intermedierea partidelor.

Pare atractivă ideea, dar atunci cum se mai realizează majorităţile parlamentare, la votarea legilor, dacă fiecare parlamentar o ţine langa, pe a lui, care nu se potriveşte de nici o culoare cu părerile celorlalţi?

Unde are dreptate autorul: „Termenul de politic are un alt sens: nu mai semnifică aderarea voluntară, pe baza anumitor principii şi valori, la o organizaţie cu o anumită doctrină său program, o viziune de evoluţie sau schimbare a societăţii, ci reprezintă semnul aderenţei la un grup care poate să ia orice decizii în orice mod, dacă interesele sale o cer.

Absenţa leadership-ului politic a devenit evidentă: curajul de a înfrunta deciziile necesare, dar neplăcute şi impopulare, ştiinţa de a le fundamenta corect, pe baze empirice şi analitice solide şi nu pe impresii personale, lipseşte complet. Rolul politicienilor, aşa cum este înţeles în modernitate, cel puţin dintr-o anumită perspectivă:

”... va fi de a stabili şi implementa strategii şi de a fi formatori de opinie. Vor comunica şi clarifica viziuni şi valori, vor alege strategiile adecvate şi vor identifica, aloca şi utiliza resursele la nivel macro” este de neimaginat în România anului 2013.”

Din păcate, accesul în piata politică este limitat de condiţii draconice, 25.000 de semnături, în cel puţin 18 judeţe, blocaje în justiţie prin contestaţii trimise prin fax sau email, etc.

Dar chiar şi aşa, noile partide apărute, Noua Republică, Forţa Civică, Mişcarea Populară, se lovesc de alte greutăţi, şi mai mari.

Integritate, dar atunci nu ai bani, feţe noi, dar fără notorietate, buni manageri publici, dar n-au mai îndeplinit funcţii publice.

Mai grav, sunt din ce în ce mai puţini cetăţeni dispuşi să se înhame la făurirea unei infrastructuri teritoriale, filiale, sedii, conduceri locale, astfel încât partidele vechi îşi menţin superioritatea şi în acest plan, esenţial.

Soluţia autorului studiului:

· democratizarea internă a partidelor şi re-politizarea doctrinară a acestora;

· deschiderea competiţiei inter-partinice, inclusiv prin accesul larg al independenţilor;

· judecarea performanţelor politicienilor în funcţie de efectele acţiunii lor asupra societăţii;

· orientarea guvernantei publice către obţinerea de rezultate reflectând obiective sociale;

· depolitizarea sectorului public.

Uşor de spus, greu de făcut.

Rămâne ca politicieni tineri şi şcoliţi în străinătate, să ia locul celor îmbătrâniţi în rele, şi să conducă clasa politică încet, persuasiv, spre modernizare, eficientizare, apropiere de ce înseamnă scena politică în ţări cu îndelungată tradiţie democratică.

Studiul este mai amplu decât se vede într-un articol, rămâne ca aceia care găsesc interesante ideile să-l citească şi, eventual, să dezbatem opiniile pro şi contra.