La îndemâna fiecărui şef de stat există un anume dosar, întotdeauna beneficiind de cea mai înaltă clasificare de securitate, acolo unde sunt notate şi mereu actualizate scenariile de criză şi sunt definite în detaliu modalităţile de răspuns la scară naţională, defalcate apoi pe verticala instituţională, cu precizarea răspunsului instituţional apropriat. Scenariile respective trebuie să răspundă cerinţelor specifice pentru toate tiprurile de crize, situaţii de urgenţă de natură militară sau civilă, descriind în amănunt modul în care sunt mobilizate energiile naţionale în slujda instituţiilor cu responsabilităţi specifice.

Dar la baza întregului mecanism (iar în unele dintre aceste dosare problematica aceasta este tratată într-un capitol separat) se află o altă analiză, una de importanţă vitală: estimarea capacităţii unei naţiuni ca, pe timp de pace sau de criză, să poată să se unească la nivelul unui răspuns unitar, susţinând fără rezerve acţiunile instituţionale. Nu este vorba despre teoria „unităţii naţionale“, ci despre latura sa practică, operaţională, esenţială pentru a calcula corect şansele de răspuns la criză.

Dar trebuie să ştiţi că fiecăruia dintre aceste „doar“ există şi un „contra-doar“, cel pregătit de serviciile de informaţii ale puterilor potenţial ostile şi, de mult ori, şi din puterile aliate. Acestea din urmă vor să estimeze cât mai corect capacitatea aliaţilor. În cazul celorlalte, interesul este de a vedea cum pot profita de eventualele falii la nivelul societăţilor-ţintă, de vulnerabilităţile specifice prezentate de unii lideri politici, cum le pot adânci treptat pentru a le face vulnerabilităţi naţionale pentru a îndeplini obiectivului final care este demobilizarea cât mai totală a opiniei publice din ţara respectivă. Este obiectivul clasic al războiului psihologic, acum extins odată cu apariţia noilor modalităţi de transmitere şi difuzare a informaţiilor, devenit componentă masivă în războiul hibrid.

Raţionamentul este simplu şi dovedit extrem de eficace: răspunsul la criză, la orice tip de criză, este operat prin intermediul unor anumite instituţii cu rol foarte clar definit. Dacă prin intermediul prin astfel de operaţiuni vei reuşi să le destabilizezi, să le decredibilizezi şi să le arunci în ridicol, atunci le anihilezi şi funcţia operaţională, lanţul de control şi comandă nemafiind capabil să răspundă la timp şi conform planului.

Cu cât mai devrem şi cu cât mai complet reuşeşte o asemenea operaţiune, cu atât se poate consemna şi falimentul unui sistem care, succesiv, pierd una după alta dintre rotiţele care le asigură funcţionarea. Iar asta trebuie să se petreacă la modul cât mai vizibil, scandalurile trebuie să se succeadă în piaţa publică: numai aşa scenariul capătă forţă, tocmai pentru că nu doar că va cuprinde instituţii de forţă, dar va proce imediat, în interiroul acestora, tabere care se vor sfâşia una pe cealaltă încercând să obţină controlul situaţie, declarându-se drept singura reprezentată a interesului naţional, antrenând politicieni pentru a le susţine legitimitatea.

Între timp, la nivel opiniei publice, se instaurează deruta generală deoarece nimeni nu mai ştie pe cine să creadă, care dintre autorităţi este demnă de a fi urmat. Apar surse autoritate contradictorii, se argumentează în termenii „statului vizibil“ şi al „statului paralel“, fiecare cu instituţiile lor, la lumină sau în umbră, totul sursă clară de derută şi de anihilare imediată a sentimentului-liant suprem, cel al unităţii naţionale.

Context în care, cu foarte mare seriozitate, ar trebui analizată evoluţia acestei variabile a "unităţii naţionale româneşti" pe timp de criză. Pentru că suntem din plin în mijlocul acestei crize induse profesionist şi folosind actori care, cu mintea lor de papagali cu fundă, nici măcar nu-şi dau seama în ce scenariu sunt puşi să evolueze.

Variabila „unităţii naţionale“ pe timp de criză este în criză în România anului Centenarului în care doar tăiem pamblici din ce în ce mai festive urându-ne din ce în ce mai intens unii pe alţii. Vulnerabilitate naţională exploatată cu succes de alţii? Evident. Dar ştiu asta şi actorii noştri interpreţi de succes în piesa dezmembrării naţionale? Nu ştiu dacă ei îşi dau seama de asta sau dacă le pasă cu adevărat unde duc România.