De data asta, asistăm la o premieră, asocierea ţării noastre cu Ungaria şi Cehia într-un vot de blocare a ceea ce ar fi trebuit să fie o poziţie comună europeană privind statutul ambasadelor statelor membre care să rămână la Tel Aviv şi să nu se mute la Ierusalim, urmând foarte intensa presiune americano-israeliană. Poziţia comună europeană, cum îmi spuneau unele surse din Bruxelles, ar fi trebuit să fie votată de către miniştrii de externe reuniţi pe 14 mai în Consiliul Afaceri Generale în pregătirea Summitului de la finele acestei luni.

Ocazie cu care vor trebui să ajungă, printre altele, şi la un consens privind Polonia (însemnând poate şi vot asupra propunerii Comisiei şi Parlamentului European de invocare a art.7), dar şi la un acord asupra propunerilor Comisiei privind următorul cadru financiar multianual, inclusiv propunerile privind posibilitatea sancţionării statelor membre care încalcă valorile comune europene şi ignoră statul de drept.

Ce-are însă asta cu problema pe care România iese la luptă cu statele din G4 (Vişegrad)? Are. Să vedem ce anume.

  1. Decizia privind Ierusalimul urma să apară în contextul în care urma cu reuniunea la vârf între reprezentanţii diplomaţiei europene (Federica Mogherini), cei ai Marii Britanii, Franţei şi Germaniei cu omologul lor iranian în încercarea de a ajunge, cât mai rapid, la o poziţie de compromis comună care să le permită, în opoziţie totală cu decizia americană, să ducă mai departe „acordul nuclear“ cu Teheranul, pe un front comun cu Rusia şi China. Context în care decizia blocată de România, Ungaria şi Cehia avea rolul de mai uşura din tensiunile care ating acum un nivel dramatic în Orientul Mijlociu, transmiţând că nu va exista din partea europeană un nou factor de escaladare în raport cu întreaga lume musulmană. Împiedicând astfel unele state să se ralieze la apelul la violenţe difuzat deja de islamiştii extremişti care acuză Israelul că, beneficiind de sprijinul american şi al unor state europene, doreşte să captureze definitiv Oraşul Sfânt, deci şi simbolurile religioase ale lumii musulmane.
     
  2. Facem să apară, în acest context în care orice poate, este şi va fi interpretabil şi cu siguranţă folosit ca element în lupta în care sunt angrenate acum SUA şi UE, un element de îndoială asupra sensului viitoarelor noastre decizii privind mersul şi relevanţa proiectului european.
     
  3. Facem să apară întrebarea dacă este vorba doar despre o decizie punctuală cu sens limitat, luată doar în virtutea relaţiei noastre de aliaţi strategici în regiune ai SUA sau este un element care anunţă o schimbare majoră a poziţionărilor faţă de Bruxelles. Asta după ce, pe mai multe canale, de la Bucureşti a ajuns în capitala europeană mesajul extrem de interesant al domnului Tăriceanu, preşedintele Senatului României. Meaj care a fost citit şi interpretat în cheia cuvenită căci reprezintă tocmai explicaţia opţiunii româneşti:

„Ieri, 11 mai, cele 28 de state membre nu au avut o poziţie unanimă pentru aprobarea unei declaraţii a Uniunii Europene cu privire la reiterarea unui set de mesaje comune faţă de statutul Ierusalimului. Acordul Cehiei, Ungariei şi României nu a putut fi obţinut pentru publicarea ei cu ocazia inaugurării ambasadei SUA în acest oraş simbol. Este regretabil că la nivelul UE nu există consens referitor la acţiunea externă în anumite dosare sensibile de mare actualitate. Trebuie să ştim, după 11 ani de la aderarea noastră la UE: consensul nu e un dat, de natură să niveleze automat interesele fiecărei părţi, el nu vine de la sine chiar şi atunci când opiniile sunt convergente. El trebuie mai degrabă construit, prin abordări coezive, care iau în considerare o paletă mai largă a intereselor membrilor care întâmpină dificultăţi în a se ralia unor anumite formulări, în anumite momente de acţiune. Nu ne putem aştepta ca într-o Uniune în care se discută din ce în ce mai intens despre formalizarea unei Europe cu mai multe viteze, să nu existe şi rezultante «cu mai multe viteze», inclusiv în acţiunea externă. Exemplul cel mai concludent pentru România este aderarea la Schengen, un proces tehnic pe care l-am îndeplinit dar care, din pricina poziţiei inflexibile a unor state membre, a dobândit valenţe politice, ţinte suplimentare şi a fost transformat într-o barieră pentru integrarea noastră deplină în UE.“

Personal, apreciez ca foarte sugestivă - mai ales în acest context exploziv - constatarea făcută de dl. Tăriceanu: „Nu ne putem aştepta ca într-o Uniune în care se discută din ce în ce mai intens despre formalizarea unei Europe cu mai multe viteze, să nu existe şi rezultante «cu mai multe viteze», inclusiv în acţiunea externă“. Interesantă formularea, în deplin acord cu poziţia ideologică tradiţională a Grupului de la Vişegrad care, tocmai din această cauză, îşi caută cât mai mulţi partnerei în formarea unui pol real de putere - un fel de nou pol Mitteleuropa - care să poată juca coerent atât în interiorul UE cât şi pe plan extern, poate mai ales cu SUA şi, direct sub umbrela Maria Britanii, după BREXIT.

Oricum se vor separa curând apele şi vom vedea ce decid politicienii noştri că ar trebui să fie drumul nostru viitor. Este o opţiune care, într-o lume democratică, le revine în întregime, odată cu asumarea urmărilor necesare. Până acum am vrut să fim în atâtea alianţe, ne-am văzut, pe modelul inaugurat odinioară de Băsescu, pe atâte axe strategice, ne-am mutat de la una la alta cu atâta nonşalanţă, încât s-ar putea să nu mai ştim exact pe unde suntem şi înspre ce destinaţie vrem să cumpărăm biletul următor.

Poate, sper din totul sufletul asta, ca ezitările şi brambureala de acum (vedeţi episodul cu vizita prim-ministrului la Vatican, mai mult decât umilitor pentru poziţia generală a României), să fie provocate doar de confuzia generată de setul de presiuni contrare la care trebuie să facem faţă. Poate, zic, să fie numai atât. Poate să dea Domnul să creadă asta şi cei care ne sunt încă parteneri la Bruxelles. Şi, ca atare, să nu cabulipsească să ne răspundă. Sau ne vor răspunde şi atunci ne-am lămurit şi cu ăştia şi aşteptăm să vină alţii la rând. Sănătoşi să fim, că licurici vom găsi noi.

Doar despre asta e vorba? Atunci să stăm liniştiţi, licuricii tot apar şi sunt tot mai vioi.