Schengen, între văicăreală şi realitate

Poate ar trebui să înţelegem, măcar după acest şir de evenimente, cât de mult ne costă nefericita tradiţie a a celor mai mulţi dintre politicienii noştri dar şi a diplomaţiei noastre de se comporta exclusiv reactiv şi de a nu anticipa crizele şi a nu crea formule de apărare în consecinţă.

Asta a făcut, nu doar în acest caz, ci în absolut toate celalalte de la Revoluţie încoace (adevărat, cu câteva excepţii notabile) să  reacţionăm faţă de crize cu o totală uimire, apoi cu vajnică indignare şi înveninând situaţia prin remarci nervoase sau atitudini bizare, în afara protocoalelor acceptabile. Suntem mereu prinşi pe picior greşit, exact cum primăriile noastre, tradiţional, se blochează total când dă Dumnezeu o zăpadă: oare de ce, cine ce a avut cu noi, asta e şi putea să fie şi mai rău, am făcut tot ce-am putut dar suntem depăşiţi de dimensiunile catastrofei naturale etc, etc, etc.

N-am ştiut şi parcă nu vrem să învăţăm că jocul european, asemeni tuturora similare la nivel mondial, este clădit pe jocul de alianţe de putere şi capacitatea de a-i folosi vectorii la momentul oportun.

Mori cu dreptatea într-o mână şi cu legislaţia comunitară în cealaltă dacă joci singur şi nu ai creat din timp, de foarte mult timp, atât alianţe cât şi canale profesioniste de negociere.

Înainte de toate, spaţiul de la Bruxelles este unul de negociere, asta se face incontinuu, de dimineaţă până noaptea târziu, cu echipe care reprezintă interese divese pe care încearcă să le pună totul cap la cap.  Se negociază între instituţiile comunitare, între instituţii şi guverne, se negociază cu diversele grupuri de lobby statale sau non-statale, cu ONG-uri, toate se poziţionează şi repoziţionează incontinuu astfel încât, cu mult înainte de ajungerea la un vot esenţial, până şi corespondenţii de presă au la dispoziţie detaliile acordului…

Fiecare ţară îşi etalează argumentele de forţă şi ofertele. În cazul argumentelor de forţă, unul dintre cele mai importante este imaginea de ţară, aşa cum ea a fost construită (sau demolată în cazul nostru) sau recepţionată, sau montată pe diverse canale interne şi externe, câtedată nu foarte prieteneşti, altădată chiar ostile.

Cum răspundem? De multe ori ferindu-ne de a da explicaţii, sperând că va fi încă o data adevărată înţelepciunea noastră strămoşească ce spune că, nu-i aşa, “capul plecat, sabia nu-l taie”. Se poate şi altfel? S-a putut altfel? Sigur că da, numai că nimeni nu vrea să înceapă discursul despre România amintind că ţara noastră a fost primul stat din Europa centrală şi de est care, în ianuarie 1974, a deschis relaţiile oficiale cu Comunitatea Europeană, semnând acordul care a inclus Romania în sistemul general de preferinţe al Comunităţii, fiind vorba despre o serie de acorduri care vizau facilitarea s schimburilor comerciale cu CEE. Iar în 1980, România crea o altă mare surpriză recunoscând de facto  CEE prin acordul care a creat Comisia mixta România-CEE, semnând şi un acord asupra produselor industriale. După căderea Cortinei de Fier, am fost primul stat care a intrat în Parteneriatul pentru Pace al NATO…

Sunt argumente de forţă pentru a demonstra falsitatea unei viziuni care încearcă să acrediteze o Românie non-europeană, aflată cumva încă în spaţiul gri între imperii.

Sunt, totdată, şi puncte de plecare pentru a ne căuta aliaţi. Logica spune, iar realitatea confirmă, că sistemul de vot actual din Consiliu (şi cel prevăzut de Tratatul de la Lisabona ca începând din ianuarie 2014) vine să consfinţească raporturi de putere matematic demonstrabile. Cu asta se joacă, nu cu sentimente sau reacţii isterice.

Iată sistemul de vot actual în sistem de majoritate calificată, cu ponderea fiecărei ţări: Franţa, Germania, Italia şi Marea Britanie (câte 29 de voturi fiecare), Spania şi Polonia (27 de voturi fiecare), România (14 voturi), Olanda (13 voturi). Belgia, Republica cehă, Grecia, Ungaria şi Portugalia (12 voturi fiecare) Austria, Bulgaria şi Suedia (!0 voturi fiecare), Danemarca, Finlanda, IrlandaLituania şi Slovacia(7 voturi fiecare), Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg şi Slovenia (4 voturi fiecare) şi Malta (3 voturi). Un sistem care se va modifica din 2014 în favoarea dublei majorităţi califacate (principiul 55% din State, 65% din numărul populaţiei).

Foarte simplu: numeri ce ai tu şi aliaţii tăi, apoi vezi ce ai de făcut. Regula spune că întotdeauna, sau aproape întotdeauna, leading countries dispun fiecare sau în alianţe ad-hoc de capacitatea necesară de a influenţa un vot. Nu neapărat prin presiunea celui mai puternic, ci prin convenirea sprijinului pentru alt vot, în altă sesiune, pe alte probleme foarte importante. Prima şi cea mai importantă negociere are loc în acest cadru. De aici pleacă înapoi spre capitale mesaje care descriu arhitectura prezumată a votului, se iau deciziile necesare, în funcţie de situaţie se mai demarează sau nu alte negocieri, apoi se dă miniştrilor mandatul final.

Atunci, desigur, ar trebui să ştim în ce grup de alianţe suntem. Ştim asta?

Apoi, la fel de important de ştiut este dacă am avut instituţiile sau grupurile specializate de analiză prospectivă şi de risc care să prezinte cu exactitate decidenţilor politici contextul politic în care capitalele urmau să ia decizia finală? Dacă da, cine pe cine a ascultat? Subiect esenţial pentru stabilirea liniilor strategice şi tacticilor de joc care merită o analiză aparte.