N-am intrat în 2018 şi n-am început un an nou. Am rămas în acelaşi an, repetenţi silitori ai propriei noastre istorii. Nimeni şi nimic - nici Programul Naţional de, nici Alianţa cu, nici Reforma prin, nici Fondurile Europene pentru - nu deschid ceva cu adevărat diferit. Prea multe negaţii? Desigur. Încă una: da, sîntem români! Unde e negaţia? Să vedem.

Mai întîi, în împotrivirea la cotituri sau, mai degrabă, în pasiunea pentru drumul drept contemplat din poziţie fixă. Istoria noastră poate fi rezumată ştrengăreşte pentru că e uşoară: mai multe revoluţii pe cap de locuitor decît în magazia în care francezii au îngrămădit atîtea ghilotine şi constituţii. Dar nici o schimbare. În fond, după 1945, istoria României se rezumă la doi ani. Primul - pînă în 1989, al doilea - după. Fiecare, fără promisiunea schimbării, altfel decît de pe urma zarurilor gigantice jucate la altă masă şi scăpate prin partea locului. De aici criza pe care o numim evoluţie democratică şi situaţia stranie în care aniversăm ani noi, prelungind anii trecuţi, fără să putem părăsi epoca.

Trăsnetul a lovit după furtună. Coşmarul comunist n-a fost urmat de dezmeticirea în rai, ci de apariţia fiarei pe trezie.

Neputinţa care ratează cutare şansă nu e neapărat o vină. E un eşec în aşteptarea recursului. Dar neputinţa acumulată, virată în virtute sau în reflex, e o calamitate care îşi programează înmulţirea. Aşa am ajuns în cel mai şocant stadiu istoric din şirul bogat de anomalii cu care ne ţinem de cald cînd ne trezim goi în faţa adevărului. Pe scurt şi pînă la capăt: România e ameninţată de cea mai gravă catastrofă cunoscută ei, exact în momentul în care, după calendar şi mişcările aparente ale istoriei, ar fi trebuit să înceapă vremuri de mare optimism.

Trăsnetul a lovit după furtună. Coşmarul comunist n-a fost urmat de dezmeticirea în rai, ci de apariţia fiarei pe trezie. Un soi de jenă oficială combinată cu pudoare privată ne împiedică să vedem că înaintăm spre disoluţie. Situaţia e ireversibilă şi ignorată. În 30 de ani de libertate, am pierdut sau riscăm să pierdem tot ce ne mai poate menţine între naţiunile cu şanse de viitor.

4 milioane de oameni au plecat şi nu se vor mai întoarce decît pentru seceriş, revelioane, Crăciun, Paşte şi familii cu datorii la întreţinere. Destinul forţei noastre de muncă e pecetluit: cine vrea să ridice de jos o surcică sau să arunce lenea la coş nu va găsi oameni la lucru decît dacă îi importă din amintire sau se duce după ei în Asia. Toată lumea a plecat, pleacă şi va pleca. Cine mai rămîne e bătrîn, prost sau şmecher peste poate.

România e dependentă existenţial de finanţarea UE. Asta înseamnă că sîntem stat membru UE, aşa cum e cineva dependent de ploaie, de soare sau de petrol.

O mînă de oameni fac figuraţie prin multinaţionale sau în sprijinul iniţiativelor civile dar efortul e inutil. Căci instituţiile şi ideile pentru care lucrează ei sînt cote de altitudine într-o lume paralelă şi teoretică. Jos, unde ar trebui să fie societatea, nu mai e decît o încropeală de disperări, confuzie şi aventuri smintite. Cine pleacă să care cu cîrca la Londra şi să bea spirt seara, alături de 15 consăteni, într-o cameră de 4 pe 4, a fugit dintr-un cancer pe care nu îl poate vindeca nimic. Nici măcar discuţiile despre statul de drept şi Europa.

Dezbatem la propriul parastas, sub impresia vagă că, dintr-o clipă în alta, apar mirii şi le putem ura casă de piatră. N-ar fi mai bine să ne ţinem gura? Sau, măcar, să vorbim despe ce nu vorbeşte nimeni: despre noi aşa cum sîntem şi cum ne-am aşternut.

Adevărat, nu mai sîntem singuri. Sîntem în Uniunea Europeană. Şi multă lume crede că asta ne va salva. Tocmai aici e problema. Ne bizuim pe UE într-un fel laş şi sinucigaş. Mai clar: România e dependentă existenţial de finanţarea UE. Asta înseamnă că sîntem stat membru UE, aşa cum e cineva dependent de ploaie, de soare sau de petrol.

Un amic, ba chiar un mentor, al cărui nume nu poate fi dezvăluit decît sub tortură, a observat că România e în situaţia Venezuelei sau a Iranului. Depindem de fondurile UE aşa cum depind onor statele amintite de ţiţei. Fără banii Europei, am fi la fel de suverani şi hrăniţi ca Venezuela sau Iranul după dispariţia ultimului strop de ţiţei. Asta spune, printre altele, că  ne mîndrim prosteşte cu lipsa totală de partide eurosceptice. Noi şi bulgarii! Eurocucenici de top! Dacă asta ne face europeni fideli, atunci ar fi cazul să ne întrebăm de ce nu există partide anti-petrol în Venezuela.

Aparenta noastră europenizare şi mult cîntata noastră fidelitate faţă de UE sînt semnul unei lipse totale de cugetare, identitate şi dezvoltare. În fond, Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovacia nu s-au luat în gură cu UE din dor de dictatură ci tocmai pentru că au făcut ceva cu mîna lor în istorie, în economie şi, în general, pentru ai lor. Să ai ceva de spus contra se cheamă că trăieşti. Să fi tot timpul mut şi de acord se cheamă că eşti viu ca mobila din propria casă.

Problema e la fel de rezolvabilă ca un mat în subteran, la o masă cu doi orbi care mută cu negrele. Pe de o parte, ştăbimea şi directorimea care au luat puterea după 1989 au dat un regim istoric indolent şi parazitar. Lumea occidentală n-a avut, atunci, ambiţii politice, nu a blocat farsa şi nu a pregătit un partid apt de opoziţia care duce la putere. A urmat legiferarea stagnării. Şi stupiditatea circulară a democraţiei îngînate perfid. Azi, la capătul ei, întîlnim marea tentativă de rebotezare a Justiţiei. În esenţă, PSD lucrează la un sistem care stă pe legi de genul: se interzice folosirea telefonului mobil la volan - exceptînd situaţiile în care şoferul vorbeşte cu pasagerii din maşină. Dar complicitatea la fals şi iluzie e mai largă.

Pentru prima oară în istoria post-silvică a românilor, am rămas fără populaţie activă sau lucidă. Cu alte cuvinte, cine e dus e dus, cine a rămas e tot dus.

Căci, în timp ce aşa numita clasă politică stă atîrnată de fonduri şi mimică europeană, lumea din afara ei e aninată de fonduri şi mimică europeană. Asta vrea să spună că toată lumea e subscrisă, angajată şi dependentă de ideea unică după care nu avem nimic de făcut. Vocea şi iniţiativa au fost cedate, ca de atîtea ori în trecut, providenţei externe, binefăctorului şi modelului cu care ne verificăm alinierea. Evident, numai nebunii trăiesc de capul lor, deşi pînă şi ei adoră tricornul lui Napoleon, adică lucrează cu o referinţă de preţ. Dar absenţa totală a oricăei ambiţii nu e nouă sau întîmplătoare. E istoria politică a României.

Călătoria începută în secolul XIX se termină într-o rîpă. Am presupus mereu că sîntem sau că avem în spate o societate care poate, vrea şi face. Pentru prima oară în istoria post-silvică a românilor, am rămas fără populaţie activă sau lucidă. Cu alte cuvinte, cine e dus e dus, cine a rămas e tot dus. Emigraţie am mai avut dar bunicul meu şi jumătate de sat s-au întors din America cu bani şi au cumpărat pămînt bun. Pînă au venit comuniştii şi i-au lăsat cu paiele din grajd.

Acum, am trecut de ultima limită. Grajdul e gol, bunicii sub pămînt, prostia la putere, iluziile la miting şi anul nou tot mai vechi. Mat în subteran.