Aşa cum susţine, Morozov a petrecut „cam o jumătate din viaţa conştientă în România”, unde a venit pentru prima dată în 1972, ca student al Facultăţii de Litere, motiv pentru care este un excelent cunoscător al limbii şi literaturii române.

Punctul culminant al carierei sale a fost Revoluţia română din 1989, atunci când s-a aflat în Piaţa Universităţii, făcându-şi meseria de jurnalist, fiind acuzat însă, de o parte a mass mediei naţionale că a dezinformat cu privire la numărul de oameni ucişi în seara dinspre 21 spre 22 decembrie, contribuind în mod direct la ieşirea imediată a românilor în stradă. Aceste aspecte sunt discutate într-un dialog, ce sperăm a fi, începutul unor serii mai lungi de interviuri cu un bun cunoscător al istoriei recente de la Bucureşti, dar şi al scenei politice din Federaţia Rusă.

Nikolai Morozov, este atât autorul unor articole, printre altele, despre revoluţia română, majoritatea în limba rusă, dar şi autorul cărţii „Corespondentul Agenţiei TASS care a văzut totul”, publicată în România.

Dle Morozov, sunteţi prezentat drept un „jurnalist de calibru” în presa din România, dar în acelaşi timp sunteţi un personaj nu îndeajuns de bine cunoscut pentru publicul larg. Povestiţi-ne puţin despre activitatea dumneavoastră.

Calificativele precum jurnalist de „calibru” sunt opiniile unor oameni, opinii pe care trebuie ei să şi le asume. În ceea ce mă priveşte, eu am ajuns pentru prima dată ca jurnalist în România în 1980, şi am continuat, cu mici pauze, până în 2002. Deci, aproape 20 de ani am fost în România în calitate de corespondent al agenţiei TASS. Toată cariera mea de fapt a fost dedicată acestei agenţii de presă, care, de-a lungul timpului şi-a mai schimbat denumirea în ITAR TASS şi mai apoi, iarăşi, în TASS.

Pentru mine, un moment glorios este anul 1989, întrucât m-am aflat la Bucureşti, fiind printre puţinii jurnalişti străini care au relatat evenimentele de la Revoluţie. Din 2002 am fost plecat în Franţa şi apoi Danemarca, fiind corespondentul TASS din Paris şi Copenhaga, apoi, începând cu anul trecut m-am reîntors la Bucureşti.

În perioada 2002–2016, în care dvs. aţi fost plecat, cine v-a înlocuit ca şi corespondent TASS în România?

În ultimii ani, România a fost acoperită de corespondentul nostru de la Chişinău. TASS nu a avut un corespondent la Bucureşti, ceea ce nu cred că a fost corect.

Acest lucru denotă şi o lipsă de interes a presei din Federaţia Rusă faţă de România?

Sunt mai multe cauze, dar principalul motiv cred că a fost nevoia de a economisi bani. Multe posturi s-au redus, şi printre acestea s-a aflat şi postul de la Bucureşti, care era totuşi mai puţin important faţă de cel de la Washington, spre exemplu. Un corespondent permanent costă foarte mult, trebuie acoperite cazarea, maşina şi alte costuri de întreţinere... De aceea, peste tot, inclusiv în Occident, este această tendinţă de a renunţa la reţeaua de corspondenţi permanenţi şi de a folosi numai trimişii speciali cu diferite ocazii. Şi mai este ceva: în toată lumea, mass-media este acum interesată mult mai mult de probleme interne, iar ceea ce se întâmplă pe plan internaţional capătă un rol secundar. În Rusia înainte a existat un interes enorm pentru străinătate care acum poate părea ciudat... Poate, şi din cauza faptului că nu puteam călători în afara ţării ca acum.

A existat un interes şi faţă de România. Iar eu sunt totuşi o persoană potrivită: cunosc limba, ţara, oameni. Acesta a fost contextul reîntoarcerii mele. Sunt singurul corespondent TASS în România şi cred că sunt şi singurul jurnalist rus acreditat aici… cel putin nu cunosc pe alţii. La Paris de exemplu am fost patru corespondenţi, acolo este un volum de muncă enorm. Îmi aduc aminte că la Paris a decedat Yasser Arafat şi a trebuit să acopăr subiectul, deşi cunostinţele mele despre situaţia din Orientul Mijlociu au fost foarte sumare... Învăţam practic la locul de muncă...

Haideţi să ne întoarcem la perioada dvs. „de glorie” din România. Cum era privit regimul Ceauşescu la Moscova, la sfârşitul anilor ’80?

Nu a fost deloc bine privit. Deşi colaborarea a continuat, încrederea nu a existat. Începând cu aşa-numita „Declaraţie de independenţă” a lui Gheorghiu-Dej, România se tot distanţa de URSS, făcând mai în toate chestiunile opinie separată în cadrul CAER sau în cadrul Tratatului de la Varşovia. De fapt, este problema oricărei alianţe în care membrii mai nemulţumiţi încearcă să primească mai mult şi să ofere mai puţin. Oricum, era clar că spre sfirsitul anilor ‘80 Moscova nu agrea deloc regimul Ceauşescu. În plus, în URSS a început perestroika, a apărut un anumit dezgheţ, în timp ce la Bucureşti se „strângea şurubul”.

În decembrie ’89, ambasadorul SUA de la Moscova, i-a cerut adjunctului ministrului de Externe rus, P. Aboimov, ca URSS să trimită trupe speciale de forţă care să pună capăt acţiunilor teroriste din România. Cum a reacţionat Aboimov?

Din câte îmi amintesc din presă şi surse istorice, asta pentru că nu am fost acolo, Aboimov a reacţionat dur, refuzând orice amestec în treburile interne ale României şi spunându-i oficialului american: „vă facem cadou doctrina Brejnev”. Iar ministrul de Externe, Sevardnadze, a spus că găseşte această sugestie nu doar sinistră, dar şi stupidă, pentru că îl transforma pe Ceauşescu în martir. Inclusiv Silviu Brucan, conform memoriilor lui, a fost la Moscova şi a solicitat sprijin sovietic pentru presupusul complot anti-Ceauşescu, dar a fost refuzat.

Ce s-a întâmplat în România apoi, legat de cine sunt teroriştii, este un subiect delicat care a căpătat şi tente politice. Se ocupă procuratura, sunt anchete în curs. Însă eu am văzut oameni care au tras. Inclusiv în mine s-a tras. Într-una din acele zile mergeam pe Bulevardul Magheru şi a început să se tragă dinspre hotelul Ambasador. Am alergat şi imediat au început să tragă dinspre hotelul Lido, care se afla vis-a-vis. Era o nebunie, am nimerit într-un foc încrucişat. Dar pentru mine ar fi greu să spun ce s-a întâmplat atunci cu adevărat. Chiar Stendhal a scris: „faptul că te afli în toiul evenimentelor nu garantează deloc că înţelegi sensul lor”...

Cum aţi relatat evenimentele de la revoluţie? Eraţi şi atunci singurul corespondent rus acreditat la Bucureşti?

Eram trei sau patru corespondenţi atunci. Ţărilor socialiste aliate li se acorda atunci mare atenţie. Eu trimiteam la Moscova zilnic câte trei sau patru materiale. Făceam corespondenţe, reportaje, interviuri... Evident, citeam presa românească, urmăream declaraţiile oficiale.

Sub regimul Ceauşescu nu era uşor să realizezi un interviu cu oficiali români, aveai nevoie de permisiuni pe care le primeai cu greu. Aveam impresia că ziariştilor occidentali le era mai uşor să lucreze în România decât nouă. Şi aceasta a fost probabil consecinţa „opiniei separate” româneşti în blocul socialist.

Este adevarat că aţi relatat că în noaptea dinspre 21 spre 22 decembrie au fost ucişi 5.000 de oameni în Piaţa Universităţii, deşi numărul real ar fi fost de doar 49 victime la nivel naţional?

Aş vrea să mi se demonstreze articolul meu cu această cifră. Este absurd. Ajunge să te uiţi la Piaţa Universităţii ca să-ţi dai seama că probabil acolo nici nu încap 5.000 de oameni. Deci, este o minciună. Şi mă miră pentru că autorul acestui articol de regulă scrie texte serioase.

Apoi, nimeni nu stătea să numere morţii în acele zile. Şi chiar dacă aş fi transmis vreo cifră, trebuia în mod obligatoriu să indic sursa ei, care putea fi: Televiziunea română liberă, radio, vreun newsmaker... Asta e o regulă pe care o înveţi de cum calci pragul TASS. Şi, în general, în presa de atunci se lucra foarte riguros, nu aveai cum să inventezi ceva.

În plus, erau mai mulţi jurnalişti străini atunci în România. Au fost corespondenţii MTI, CTK, ANSA şi altele. Toţi scriau despre ceea ce se întâmpla în România. Mulţi jurnalişti străini au intrat în ţară prin Ungaria şi Serbia după fuga lui Ceauşescu.

Am concluzionat deja că URSS nu avea niciun interes în a susţine regimul comunist din România. Dar Occidentul cum s-a poziţionat?

Astăzi se cunoaşte faptul că Occidentul l-a folosit pe Ceauşescu pentru a submina coeziunea blocului socialist. După ce a început perestroika, nu mai era nevoie de el. În plus, Occidentul a fost curios, lega de perestroikă anumite aşteptări şi speranţe, iar Ceauşescu stătea în calea acestor prefaceri, dacă ne gândim la scara europeană. În sfârşit, Ceauşescu a reuşit să plătească datoria faţă de FMI - cred că este un caz unic în istorie - ceea ce a deranjat Occidentul. Şi a urmat ceea ce a urmat…

Înainte de 1989, aţi cunoscut disidenţi români?

Într-adevăr, m-am bucurat de prietenia unora dintre aceste personalităţi. Am fost foarte onorat de felul în care m-au primit mulţi dintre ei, mi-au oferit cărţi cu dedicaţie. Am fost şi tânăr. Oricum, nu puteam atunci să scriu despre ei ca despre disidenţi pentru că regimul din România a fost un aliat oficial al URSS-ului, iar ei de fapt se opuneau regimului. În schimb, după 1989, când unii disidenţi au devenit oficiali, am scris mult despre ei. Aceasta este munca la o agenţie de stat.

L-am vizitat adesea pe Mircea Dinescu, i-am luat câteva interviuri, i-am tradus nişte texte pentru revista „Inostrannaia literatura”. M-am întâlnit şi cu Andrei Pleşu. Odată când am vrut să intru în casa lui Dinescu, m-au oprit ofiţerii de Securitate, mi-au verificat paşaportul şi m-au anunţat că nu pot să intru. De fapt, Dinescu a fost sub arest la domiciliu.

Dar am fost şi eu supravegheat de Securitate. Ei stăteau într-o maşină în faţa blocului în care locuiam şi făceau rebusuri. Odată, de Crăciun i-am tratat cu coniac, au fost foarte surprinşi şi mişcati.

L-am cunoscut şi pe Ion Cristoiu înainte de 1989. Am aflat că el lucra la „Istoria literaturii române proletcultiste” şi cum în perioada aceea îmi pregăteam teza de doctorat, la Moscova, l-am vizitat la revista „Teatrul”, unde lucra el atunci. Am mers direct la el la redacţie şi am avut o discuţie foarte interesantă şi plăcută. Cristoiu mi-a dat manuscrisul „istoriei” sale, era vorba de cinci mape imense de foi dactilografiate pe cred le-am studiat cu atenţie. După revoluţie am venit la el din nou, de data aceasta la redacţia „Zigzag”. Am făcut un interviu despre presa română liberă, după care el mi-a oferit o rubrică la „Zigzag”, publicaţia după aceea numindu-se „Expres-magazin”.

Cred că am fost şi rămân singurul jurnalist rus care a avut o rubrică permanentă într-o publicaţie românească, tipărind săptămânal câte un articol. Rubrica s-a numit „Corespondentul agenţiei TASS care a vazut totul”, şi îmi face o deosebită plăcere să menţionez că acest titlu, „foarte ziaristic” l-a inventat Cristoiu, fapt pentru care îi sunt foarte recunoscător.

Mai târziu, tot el mi-a oferit, de data asta la „Evenimentul zilei”, o pagină pentru a publica poze pe care le-am facut în timpul Revoluţiei, sub titlul „Corespondentul agenţiei TASS care nu numai a văzut, dar a şi fotografiat totul”. Pe baza articolelor din „Zigzag” şi „Expres-magazin”, în 2002, mi-a apărut în România şi cartea despre Revoluţie.

Federaţia Rusă este acuzată că duce un război informaţional, bazat în special pe propagandă, în statele Uniunii Europene. Cât de real este acest lucru?

Toţi se ocupă de propagandă. Orice spui sau scrii este propagandă. Acest fenomen există de când lumea. Important este să nu fie folosite minciuni. Cred că şi Rusia face propagandă, dar în orice caz, nu este atât de deşanţată şi neruşinată precum propaganda anti-rusească.

Totul este monstruos în Rusia - politicienii sunt omorâţi pe străzi, hackerii fac ravagii în toată lumea, sportivii se dopează mereu... Până şi crivăţul vine din Rusia. Poate un om de bun-simţ să creadă că tot răul din lume e concentrat într-o singură ţară?

Cum s-a ajuns aici? După ce s-a proclamat sfârşitul Războiului Rece, mulţi ruşi au fost cuprinşi de un entuziasm care este comparabil cu starea de spirit din Romania în decembrie 1989. Se presupunea că foştii adversari se vor dezarma şi se vor deschide unii către alţii. Exact aşa a procedat Rusia. Însă, ţările occidentale, pentru care Războiul Rece nu s-a încheiat niciodată, au făcut tot posibilul pentru a slăbi Rusia şi a elimina un potenţial concurent. Această perioadă de naivitate a costat mult Rusia care s-a văzut pur şi simplu înşelată. De exemplu, în urma aşa numitei „terapii de şoc”, potenţialul economic al ţării s-a redus cu 2/3.

Au trebuit nişte ani pentru ca Moscova să se dezmeticească. Punctul de referinţă este discursul de la München al lui Vladimir Putin, din 2007, în care a punctat că Rusia are propriile interese naţionale şi că va duce o politică externă independentă, având grijă de securitatea ei. Ceva stupefiant, nu e aşa? Atunci însă s-a produs un şoc, au sunat cuvinte grele – ameninţare, agresiune etc., şi în sfârşit s-a strigat: „Şo pe ei!”

Şi în România există anumite clişee negative privind Rusia. Unii le cultivă din propria credinţă, alţii din inerţie, alţii din interes. Algoritmul este simplu: cu cât eşti mai ostil Rusiei, cu atât mai multă bunăvoinţă culegi din partea opusă. Adică, vorbim despre oportunism. Oricum unul dintre rezultatele acestei situaţii este că despre Rusia de astăzi în România nu se ştie mai nimic, ceea ce lasă loc pentru minciuni.

Spre final, cum vedeţi relaţia României cu Republica Moldova?

Istoria ne arată că sunt posibile cele mai spectaculoase răsturnări de conjunctură politică. Aşa că, teoretic, este posibil absolut orice, inclusiv Unirea. Problema este însă dacă vorbim despre ceva durabil, dacă această ipotetică unire nu aduce cu ea, cumva, mai multe probleme decât satisfacţii? Şi oricum, din fericire, chestiunea basarabeană este astăzi una bilaterală: româno-moldovenească, eventual româno-ucraineană.