Excepţionalismul românesc ca retorică parlamentară – faza pe referendum

Comisia juridică şi Comisia de constituţionalitate din Senat s-au întrunit ieri pentru a aproba proiectul de lege vizând iniţiativa cetăţenească de modificare a Constituţiei prin redefinirea familiei ca întemeiată exclusiv „pe căsătoria liber consimţită între un bărbat şi o femeie” a căror unică funcţie socială trebuie să fie „asigurarea creşterii, educaţiei şi instruirii copiilor.” Pentru că altfel nu ar fi familie.

Am participat la simulacrul de dezbatere şi îmi asum din start poziţia. Ca cercetătoare în domeniul drepturilor omului consider că modificarea propusă este una inutilă date fiind condiţiile extrem de clare deja existente în Codul Civil. În plus, consider că formularea propusă manipulează generând şi întreţinând o falsă confuzie între familie şi căsătorie, între civil şi religios, şi duce la restrângerea dreptului la viaţă privată în mod nejustificat. Ca cetăţeană interesată de viaţa cetăţii în care am ales să trăiesc mă îngrijorează nu numai faptul că sunt irosite resurse uriaşe publice şi private pentru a satisface apetenţe politico-religioase. Mă îngrijorează şi deturnarea procesului electoral, poluarea sa cu argumente ce vin dintr-un model totalitar care a prins bine până acum în spaţiul pan-slav răspândindu-se din Federaţia Rusă spre Ucraina, Georgia sau Lituania. 

Suprapunerea datei referendumului cu cea a alegerilor parlamentare ne va aduce în situaţia de a face politica urii, împărţind societatea între normali şi anormali; români-verzi şi sorosişti idioţi utili sau pro-europeni imperialişti; proşti şi deştepţi; morali şi imorali; păcătoşi, farisei sau adevăraţii credincioşi. Pierduţi în etichete şi injurii uităm să ne întrebăm cu onestitate ce ar face Iisus azi, aici, în locul nostru sau ce putem face pentru a nu ne mai isteriza atunci când deschidem televizorul, atunci când interacţionăm cu reprezentanţii autorităţilor sau atunci când ne vorbim unii altora fără a ne asculta şi fără a face efortul minimal de a ne cunoaşte.

Din motive care ţin de tradiţii istorice sau culturale, legiuitorul poate stabili anumite limite în ceea ce priveşte căsătoria – şi a făcut deja acest lucru prin articolele 258 şi 259 din Codul Civil. Propunerea de modificare a Constituţiei vizează însă doar cu numele articolul 48 referitor la dreptul la căsătorie . Formularea propusă nu se limitează însă la a defini căsătoria ca uniunea liber consimţită dintre bărbat şi femeie. Iniţiativa de modificare a Constituţiei are în schimb ca subiect familia, în toată diversitatea ei. 

Diversitatea aceasta a familiilor de facto include cupluri căsătorite sau nu, cu sau fără copii, de sex diferit sau de acelaşi sex, include şi părintele ce îşi creşte singur copilul sau bunicul ce îşi creşte singur nepoţii. Este vorba despre cele 14% familii monoparentale, cei 40,5% familii fără copii în întreţinere sau cei 3,5% din populaţie care trăiesc în uniuni consensuale conform datelor înregistrate la recensământul din 2014. Este vorba despre cele 31,2% naşteri în afara căsătoriei care trebuie şi ele să beneficieze de protecţie din partea statului. Puşi în faţa datelor statistice furnizate de INS în ceea ce priveşte diferitele modele de familie existente în România, reacţia senatorilor a fost una antologică „trebuie pusă ordine în haosul din familia românească”. Restrângerea definiţiei familiei va pune cu siguranţă ordine în haos, nu va rezolva însă cu nimic riscul de sărăcie extremă în care se află cele peste 800.000 de familii care ar trebui să beneficieze de venitul minim de incluziune… deşi pe noua definiţie, multe din aceste familii nu vor mai fi recunoscute ca atare. E şi asta o rezolvare.

Formularea restrictivă a „familiei” şi nu a instituţiei „căsătoriei” nu aduce un plus de protecţie familiei ci, din contră, urmăreşte reconfirmarea unui mesaj de excludere a acelor familii care nu intră în noul pat al lui Procust definit din perspectivă religioasă de interpretare recentă cu susţinere via Patriarhia Moscovei şi Vladimir Putin. Mimarea existenţei unui scop legitim maschează de fapt prejudecăţile sau lipsa de informaţie în legătură cu un subiect la care de curând am ajuns să ne pricepem cu toţii – homosexualitatea. Chiar dacă e firesc ca fiecare dintre noi să avem prejudecăţi, să operăm cu stereotipuri şi să fim mai mult sau mai puţin educaţi pe o temă oarecare, politicile publice, legile, cu atât mai mult normele constituţionale nu pot să aibă la bază prejudecăţile sau lipsa noastră de interes sau de cunoaştere.

Tipul acesta de discurs nu ne va permite nici să rezolvăm problemele cu care se confruntă familiile din România, nici să înţelegem vulnerabilitatea diferitelor grupuri minoritare, şi ele formate din cetăţeni români. Ne garantează însă succesul unui referendum care ţine de fapt de ieşirea din Europa, o Europă a dialogului, a pluralismului, a înţelegerii faptului că putem evalua calitatea democraţiei prin garantarea drepturilor celor care sunt diferiţi de noi, dar cu care avem un lucru important în comun: umanitatea.

Din păcate, manipularea ieftină prin introducerea unor false subiecte cu caracter exploziv în dezbatere, citarea trunchiată, scoaterea din context sau denaturarea traducerii unor standarde de drepturile omului au devenit mult prea frecvente în ultima vreme pentru a spune că nu mă aşteptam ca şi de data aceasta să fie folosite. Au fost utilizate de domnii şi doamnele senatori cu aplomb. Ce m-a surprins însă a fost aura de superioritate, felul în care politicienii au încercat să îşi etaleze opţiunea atacând la nivel personal pe cei care au avut îndrăzneala de a susţine public o poziţie diferită. Şi mai şocant a fost unisonul în care senatori PSD, PNL sau independenţi au clamat în mod repetat, răspicat şi tare variaţiuni pe tema insulei care poate fi rezumată simplu astfel: „noi suntem o insulă cu tradiţiile noastre acum sub atacul Europei, civilizaţiei vestice, tratatelor şi convenţiilor de drepturile omului.” 

Venind de la doi foşti miniştri, unul social-democrat, altul liberal, afirmarea excepţionalismului românesc în ceea ce priveşte aplicarea drepturilor mi s-a părut toxică. Cocktailul mioritic îmbină fonduri europene de care avem nevoie, o încercare de menţinere a aparenţei legitimităţii prin ratificarea documentelor internaţionale care asigură cadrul constitutiv al unui stat de drept, dar şi recurgerea la populism şi invocarea specificului naţional atunci când este vorba despre subiectele sensibile. S

enatorii României, încă stat membru UE, îşi doreau şi cu şunca în pod şi cu varza unsă. Tipul acesta de discurs nu ne va permite nici să rezolvăm problemele cu care se confruntă familiile din România, nici să înţelegem vulnerabilitatea diferitelor grupuri minoritare, şi ele formate din cetăţeni români. Ne garantează însă succesul unui referendum care ţine de fapt de ieşirea din Europa, o Europă a dialogului, a pluralismului, a înţelegerii faptului că putem evalua calitatea democraţiei prin garantarea drepturilor celor care sunt diferiţi de noi, dar cu care avem un lucru important în comun: umanitatea.