Articol preluat din Dilema veche

Inventivitatea, ingeniozitatea, creativitatea – dincolo de orice nevoie imediată – ţin de natura noastră specifică, de „originalitatea“ alcătuirii noastre, de vocaţia noastră constitutivă. Artele, curiozitatea pură şi simplă, efortul dezinteresat nu se regăsesc în „repertoriul“ nici unuia dintre regnurile care ne înconjoară. Kant vorbea de „finalitatea fără scop“ pe care o întruchipează frumosul, Huizinga a scris o carte întreagă despre „homo ludens“. Ni se pare „normal“ ca cineva să-şi petreacă viaţa compunînd melodii, pictînd, dansînd, scriind literatură, deşi, pentru simţul comun, toate aceste ocupaţii pot apărea, uneori, drept „scandalos“ marginale, risipă capricioasă de timp şi energie. Şi totuşi, cu toţii „consumăm“ extatic „produsele“ gratuităţii, ne bucurăm de frumuseţe, de armonie, de „dulcea inutilitate“ a oricărui fapt artistic, a oricărei forme de creaţie. Mă întreb dacă nu cumva tocmai simţul gratuităţii, disponibilitatea pentru fantezie şi joc ne fac să fim „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu“. Nici Dumnezeu n-avea „nevoie“ să facă lumea! Îşi e, prin definiţie, Sieşi suficient. Iar felul cum arată creaţia Sa îngăduie o vastă şi tainică reflecţie despre bucuria sacră a „experimentului“, a extazului imaginativ, a rigorii născătoare de uimitoare diversitate. (Uitaţi-vă, pe Digi Animal World, la documentarele despre vietăţile lumii şi veţi avea o primă intuiţie a lui „Deus ludens“, a Creatorului care exersează inepuizabilul, implauzibilul, inclasabilul. Darwin nu poate explica nimic din dezlănţuita fantezie adaptativă a formelor vii, din multiplicitatea lor stupefiantă…)

Simţul gratuităţii explică apetenţa noastră pentru joc: nu doar pentru jocul copilăresc (au şi puii animalelor această înclinaţie), dar pentru puzderia de „jocuri“ inventate de secole în orice comunitate umană, despre componenta ludică pe care o putem detecta în curgerea imprevizibilă a vieţii, în „probele“ la care ne supune destinul, în sport, în umor, în ceremoniile publice.

Pe de altă parte, tocmai dimensiunea noastră ludică ne învaţă şi că nu te poţi juca iresponsabil cu orice. Orice joc adevărat are reguli, limite, exigenţe. Cu unele lucruri „nu e de joacă“! Şi cer iertare cititorului pentru intrarea în picaj a rîndurilor care urmează, de la tematica sublimă a gratuităţii cosmice la mlaştina confuză a cotidianului autohton. O fac pentru că, zi de zi, politicienii români, în primul rînd guvernanţii, se joacă sub ochii noştri, pe pielea noastră, cu lucruri cu care nici un om întreg n ar îndrăzni să se joace. În acest context, jocul apare ca derapaj, ca „lucrătură“ infantil primitivă, ca neseriozitate primejdioasă, pentru care ţara, administrarea ei, interesul ei nu sînt decît materia primă a unei distracţii de gaşcă. Ţara e tratată ca o jucărie. Iar selecţia conducătorilor ei se face strict pe bază de „jocuri“ arbitrare şi perdante.

Dacă te uiţi la profilul profesional, la prestaţia publică, la „cariera“ celor mai mulţi dintre cei care deţin puterea, e inevitabilă concluzia că cineva, conştient sau nu, se joacă bezmetic cu noi, sub privirile noastre placide. Exemplele sînt nenumărate. Iau la întîmplare cîteva.

Nu e o joacă să ai pe mînă economia unei ţări. La noi, „tartorul“ din guvern este dl Dănuţ Andruşcă. Ce-i drept, economist la bază. A ajuns ministru traversînd glorios S.C. ANDORIX din Vînători-Tîrgu Neamţ (producţie de cauciuc), apoi S.C. ULPROD din Tîrgu Neamţ (tot cauciuc), apoi salt la Regia Autonomă pentru Activităţi Nucleare (producţie de apă grea şi uşoară), tot la Tîrgu Neamţ, apoi CUPRUMIN S.A. (minereu aurifer) şi S.C. CONVERSMIN S.A. Apoi deputat. Şi, în sfîrşit, ministru! Nu ştim ce l-a recomandat pentru acest portofoliu. Ca el sînt, nu mă îndoiesc, sute, poate chiar mii de economişti calificaţi. Are dl Andruşcă, în raniţă, vreo ispravă impozantă? Dacă îl vezi vorbind (la audierea parlamentară sau cu gazetarii) ţi se pare că ai nimerit pe discursul unui aprozarist. Pentru a-şi explica bîlbîielile, se declară „emoţionat“, dar nu e emoţionat să accepte ditamai demnitatea ministerială. La Ape şi Păduri îl întîlnim pe dl subinginer mecanic Ioan Deneş, fost consilier local la Beclean, fost electrician la CFR Cluj (1988-1993), fost director comercial la S.C. PROFING SRL Beclean şi la S.C. TERMOTEC SRL Dej. Fost PNL, trecut la PSD. Tocmai bun să se ocupe de una din marile averi (în pericol) ale ţării. Impresionantă e şi cariera dnei Carmen Dan. A început, modest, ca secretară de Şcoală Generală la Videle şi ca referent la Banca Agricolă din aceeaşi localitate, dar şi-a luat un doctorat în drept (la Universitatea Ecologică…), a trecut şi pe la Academia de Poliţie din Bucureşti, şi a ajuns la cîrma Internelor. O dovadă vie că, în democraţia autohtonă, nu ajungi sus decît dacă o iei de foarte jos şi te împrieteneşti cu cine trebuie! Să mai vorbim de faimosul deja Valentin Popa, inginer cu înclinaţii literare, încă în plin proces de însuşire a limbii materne? Sau de dna Graţiela-Leocadia Gavrilescu, inginer chimist, consacrată de o amplă activitate la S.C. ARPACOR S.A. Bucov şi la S.C. ARPAROM S.A. Bucov şi căutîndu-şi vocaţia politică pe traseul PUR-PNL-ALDE? Sînt de acord: nici una din traiectoriile profesionale de mai sus nu exclude marele talent managerial. Dar s-o ştim şi noi! S-o simţim pe pielea noastră! Fiindcă dacă nu simţim nimic (ba din contra, simţim mici şi mari dezastre!), atunci trebuie să ne consolăm cu ideea că sîntem prinşi într-un joc de amatori. Conduşi de un şmecheraş de cartier, în alianţă cu un mediocru purtător de costume „liberale“ fine. Distracţie plăcută!

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro.