Provenind dintr-o familie foarte erudită şi fiind influenţat enorm de tatăl lui, Mill a rămas un gânditor original de la începutul până la sfârşitul vieţii sale. A învăţat greaca şi latina de la vârste fragede şi pe cale de consecinţă ideile politice ale lui Mill au fost influenţate mai mult de Aristotel decât de, spre exemplu, revoluţionarii francezi.

John Stuart Mill şi-a dezvoltat o teorie a liberalismului, individualismului şi utilitarianismului care a influenţat mai mult societatea decât socialismul şi conservatorismul, în opinia mea. Chiar dacă statul bunăstării este încă aici şi chiar dacă autoritarienii sunt în creştere după criza din 2007-2008, cei mai mulţi oameni în lume se bucură de drepturi elementare care au fost câştigate şi cu ajutorul scrierilor lui Mill.

În acest articol voi prezenta cele două tipuri de hedonism, calitativ şi cantitativ, şi voi încerca să argumentez că teoria utilităţii a lui John Stuart Mill este de fapt hedonistică, însă mai elitistă decât utilitarianismul lui Bentham. Este mai elitistă în sensul că Mill consideră ca plăceri valoroase numai activităţile intelectuale. Voi începe prin a descrie ce sunt plăcerile superioase şi inferioare, apoi o să încerc să argumentez că Mill se referă de fapt şi la partea cantitativă a utilităţii, dar numai în cadrul categoriei calitative a plăcerii.

Utilitarianismul lui Jeremy Bentham însemna maximizarea plăcerii şi fericirii şi minimizarea suferinţei şi durerii prin acumularea cât mai multor activităţi care provoacă plăcere cu putinţă şi minimizarea numărului momentelor dureroase. Dacă o activitate îţi provoacă plăcere, să spunem ascultatul muzicii, atunci ascultarea a două cântece care îţi plac întotdeauna îţi aduce mai multă plăcere ca ascultatul unui singur cântec. Pe acelaşi principiu, mai mulţi oameni jucând table este întotdeauna mai bine, potrivit lui Bentham, ca mai puţini oameni citind poezie. Acesta este hedonism pur şi provine din şcoala epicuriană de gândire. Dar de la Bentham, mulţi cercetători au relizat că hedonismul cantitativ nu are consistenţă şi vine cu probleme etice.

Oamenii au mai mult de o plăcere în viaţa lor şi apreciază multe activităţi care le aduce fericire. A alege între două activităţi producătoare de plăcere nu este întotdeauna o alegere raţională, deoarece oamenii nu pot calcula foarte uşor cantitatea de fericire pe care o aduce o activitate. Aşadar, a alege între activitatea A şi activitatea B este o provocare. De la Aristotel, este întotdeauna mai bine să alegem să fim un om nesatisfăcut decât un porc satisfăcut. Sau, este întotdeauna mai bine să preferăm să trăim 77 de ani ca Joseph Haydn care a acumulat cantităţi mari de plăcere într-un ritm ameţitor decât să acumulăm cantităţi infime de plăcere an de an, ca scoica, cu avantajul că scoica trăieşte practic pe veci şi teoretic poate acumula cantităţi infinite de fericire. În final, sunt plăceri care sunt mai valoroase prin ele însele decât altele.

Unele plăceri sunt superioare sau înalte, altele inferioare sau joase. Distincţia lui Mill între plăceri înalte şi joase este bazată pe asumpţia că plăcerile mentale sunt întotdeauna şi în mod natural mai valoroase ca plăcerile fizice. În consecinţă plăcerile înalte, adică cele care implică capacitatea cognitivă, sunt exclusiv umane, aşadar este tot timpul mai bine să fii Haydn decât o scoică şi să fii un om nefericit decât un porc satisfăcut. Sau cu propriile cuvinte ale lui Mill, „este mai bine să fii Socrate nefericit decât un prost fericit”. Problema cu plăcerile înalte şi joase apare atunci când comparăm plăceri din aceiaşi categorie. Sunt activităţile intelectuale comparabile pe baza unei scale de intensitate? Este cititul poeziei mai înalt decât cititul prozei? Şi dacă aşa este, cine este judecătorul care decide asta?

În capitolul 2 al Utilitarianismului, Mill argumentează că judecătorul trebuie să fie o persoană care este un recent cunoscător al celor două plăceri, o persoană care ştie cel mai bine plăcerile în comparaţie una cu alta şi totuşi preferă una alteia. Cu propriile cuvinte:

Dacă una dintre ele este plasată, de cei care le cunosc în mod intim pe amândouă, pe un loc mai înalt şi o preferă chiar dacă cunoaşterea ei provoacă o mare suferinţă şi nu ar renunţa la ea pentru nicio o cantitate de altă plăcere, putem spune cu siguranţă că plăcerea preferată este de o calitate superioară care bate cantitatea care ar face-o de joasă speţă. (p.5)

Aşadar, dacă tu preferi o plăcere înaltă indiferent de cât de multe plăceri joase ţi se oferă, atunci plăcerea pe care o preferi este mai calitativă ca a doua. Chiar dacă distincţia dintre plăceri înalte şi plăceri joase rezolvă dilema de a trăi ca Joseph Haydn sau ca o scoică, nu prea mută dezbaterea de la plăceri umane – inumane la intensitatea fericirii pe care un intelectual o găseşte în a citi proză versus a citi poezie. A avea plăceri umane este total diferit de a avea plăceri inumane, dar a citi poezie versus proză este total subiectiv. În niciun mod a citi proză nu ar putea fi universal valabil considerat mai înalt decât a citi poezie pentru intelectualii care adoră cititul. 

Se complică lucrurile. Distincţia între plăceri nu este foarte clară în scrierile lui Mill. Crisp (1997) explică că Mill nu înţelege plăcerea ca sumă a cantităţilor:

Dacă pui o greutate mare pe o singură extremă a scalei şi pe partea cealaltă a balanţei pui din ce în ce mai multe greutăţi mici, la un moment dat partea cu multe greutăţi mici o va contrabalansa pe cea cu marea greutate. Mill contrazice acest adevăr când vine vorba de plăceri. Conform scrierilor lui, există discontinuităţi de valoare între plăceri, aşa încât niciodată multe plăceri mici dar joase nu pot valora mai mult pentru persoană care le experimentează decât o cantitate finită de plăceri înalte. (p.31)

Aşadar, plăcerile, aşa cum vedem din interpretarea lui Crisp a hedonismului lui Mill, nu sunt omogene. În această privinţă, Sanders (2011) dă exemplul banilor ca bun perfect substituibil şi deci omogen: „o liră sau un dolar este exact echivalentul altei lire sau altui dolar, aşadar cineva căruia îi pasă doar de bani nu are niciun motiv să prefere o unitate de bani alteia dar vrea mai mult, nu mai puţin”. Cu toate acestea, Schmidt-Petri (2003) dă exemplul vinului: cineva căruia îi pasă de vinuri va prefera o cantitate mai mică de vin mai bun unei cantităţi mai mari de vin inferior. Calitatea, aşadar, poate fi dată la schimb cu cantitatea. O plăcere este mai bună ca alta pentru că este mai mare în cantitate sau de o calitate mai bună.

Brink (1992) realizează că Mill nu este apărătorul hedonismului, ci doar un scriitor care îl reinterpretează sau chiar îl combină cu eudaimonia lui Aristotel, adică plăcerea care vine din virtute, nu din viciu. Pornind de la împărţirea hedonismului în hedonism simplu şi hedonism preferenţial, Brink consideră că hedonismul lui Mill complementează drepturile care nu erau considerate în forma tradiţională ca forme de hedonism. În mod similar, Crisp (1997) insistă că „comparaţia pe care Mill o are în vedere este între plăcerea intelectualului, estetului sau persoanei morale şi cea a senzualistului.” (p.30), concluzionând că Mill ori aduce aminte de Bentham ori nu mai poate fi numit hedonist. (p.31) Această inconsistenţă este remarcată şi de Saunders (2010).

De fapt există cercetători care spun că Mill este de fapt foarte clar în exprimare. Riley (2003) notează că există o diferenţă între o plăcere şi cauza unei plăceri, iar de obicei cei care îl interpretează pe Mill greşesc în a considera acţiunile care cauzează plăcerea cu plăcerea însăşi. Tot în Saunders (2010) găsim ipoteza că pentru Mill numai „conştiinţa virtuţii este o plăcere”. (p.56) Pentru că în limba engleză plăcerea se poate referi mai degrabă la activităţi decât la stări mentale, hedonismul englez poate fi diferit de hedonismul central-est-european, cel puţin la nivelul percepţiei populaţiilor. În final, toţi scriitorii care susţin că Mill este inconsistent în afirmaţii, poate nu au înţeles deloc ceea ce dorea el să exprime cu adevărat prin cuvintele pe care le-a ales. Şi ar fi şi imposibil să îl mai întrebăm.

În concluzie, ceea ce poate fi spus cu certitudine cu referire la Mill este că cantitatea nu ar trebui să fie singurul principiu când este vorba de a evalua preferinţele în plăceri. Hedonismul lui Mill poate fi încadrat ca pur calitativ. Dar tot Mill a spus că atunci cînd vine vorba de plăceri, oamenii vor alege uneori să facă sex, de exemplu, în detrimentul ascultatului muzicii lui Haydn, şi alteori vor alege invers. Aşadar, unele probleme apar atunci când alegem cine este să judece asta. Iar aici Mill este clar: judecătorul trebuie să fie persoana care cunoaşte ambele plăceri puse în balanţă şi care tot timpul alege una din ele indiferent de cantitatea din plăcerea cealaltă care îi este oferită. De aici necesitatea experienţei de viaţă în individualismul metodologic.

Ne pasă de lume şi de plăcerile pe care le experimentăm zi de zi şi asta a fost demonstrat de Mill prin rezolvarea dilemei puse de Nozick cum că a trăi într-o realitate virtuală care ne-ar satisface toate plăcerile este viitorul. Facebook a sperat că prin cumpărarea companiei de VR Oculus va atrage toţi userii săi spre o realitate virtuală, dar a eşuat lamentabil. Userii nu vor realitatea virtuală încă, demonstrând încă o dată că plăcerea infinită nu este mai mare decât plăcerea de calitate. Exact ceea ce spunea şi Mill acum sute de ani.

Exact aşa e şi cu religioşii şi ateii: plăcerea pe lumea cealaltă, oricât de infinită, nu va bătea niciodată plăcerea pe lumea asta. Îi mulţumim lui Mill pentru că ne-a deschis ochii în privinţa asta.

Bibliografie:

Brink, D.O. (1992). Mill’s deliberative utilitarianism. Philisophy & Public Affairs, 21(1), 67-103.
Crisp, R. (1997). Mill. On Utilitarianism. London: Routledge.
Mill, J. S. (1879). Utilitarianism. London: Longmans, Green, and Co.
Riley, J. (2003). Interpreting Mill’s qualitative hedonism. The Philosophical quarterly, 53(212), 410-418.
Saunder, B. (2011). Reinterpreting the qualitative hedonism advanced by J.S.Mill. Journal of Value Inquiry, 45, 187-201.
Saunders, B. (2010). J.S. Mill’s Conception of Utility. Utilitas, 22(1), 52-69.
Schmidt-Petri, C. (2003). Mill on Quality and Quantity. The Philosophical Quarterly, 53(212).
Sturgeon, N.L. (2010). Rights, equality, and justice: A conference inspired by the moral and legal theory of David Lyons: Mill’s hedonism. Boston: University Law Review.