Cu rogojina aprinsă-n cap şi jalba-n proţap

Tristul tablou al sutelor de ţărani veniţi la curtea lui vodă Ghica să se jăluiască „în contra tâlhăriilor lui Păturică” – „îmbrăcaţi în trenţe, desculţi, veştezi la faţă şi cu ochii stinşi de sărăcie şi alte suferinţe” – îi oferă lui Nicolae Filimon ocazia de a descrie, în „Ciocoii vechi şi noi”, şi soluţia ingenioasă aleasă de un jălbaş:

„Ca să atragă mai mult atenţiunea publică, unul dintr-înşii făcu un sul de rogojină şi, dându-i foc în partea de sus, îl puse în cap; apoi scoţând jalba din sân, o puse în vârful unui proţap lung şi intră în curtea domnească”. Vacarmul iscat afară îl determină pe domnitor să iasă în pridvorul palatului şi să ia personal petiţia... proţăpită, pe care o soluţionează pe loc: vinovatul – trimis „în ocna părăsită”, iar averea lui – împărţită săracilor.

Vechiul obicei oriental al „aprinderii paielor în cap”, cu alt sens decât cel ajuns peste secole la noi, s-a stins. Însă nevoia celui care se simte nedreptăţit de a se adresa unei instanţe teoretic superioare n-are moarte. Ca dovadă şi raportul pe semestrul al doilea al anului 2021, înaintat recent plenului Camerei Deputaţilor de Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţiei şi pentru petiţii, document care semnalează: „Comisia primeşte în continuare şi memoriile unor petenţi care sunt convinşi că, în afara căilor judiciare prevăzute de lege, litigiile lor cu alte persoane fizice sau juridice se pot soluţiona la nivel parlamentar. (...) Creşte, de asemenea, numărul petenţilor care solicită Comisiei să «controleze» şi să «dispună» magistraţilor (judecători şi procurori) un anumit mod de soluţionare a chestiunilor cu care au fost sesizaţi, motivele petenţilor ţinând mai ales de aspectele procedurale.” Fireşte, reclamanţii află de la deputaţi că nici vorbă să poată interveni în procese cu indicaţii, sancţiuni sau alte soluţii, recomandarea fiind ca nemulţumiţii să-şi ia un avocat şi să se adreseze instanţelor de judecată competente.

În ciuda acestei neputinţe juridice, Comisia a primit, în a doua parte a anului trecut, cu 22% mai multe petiţii decât în cele 6 luni anterioare, 534 de plângeri ajungând în atenţia sa. Dintre acestea, cele mai multe se referă nu la condiţiile din penitenciare, aşa cum am putea crede judecând după avalanşa de cazuri de la CEDO, ci la... învăţământ! Raportul este de 192 la 110. Ai crede că, speriaţi de rata analfabetismului funcţional, românii şi-au descoperit brusc preocuparea pentru domeniul educaţiei şi manifestă o exigenţă sporită faţă de calitatea predării, a manualelor sau a curriculei. Când colo, citind raportul, afli că marea majoritate a memoriilor (190) solicitau renunţarea la măsurile preventive impuse de autorităţi populaţiei şcolare în contextul pandemiei, măsuri catalogate de petenţi drept „excesive în raport cu realitatea şi abuzive în raport cu drepturile şi libertăţile constituţionale”. Ba mai mult, confuzi în ce priveşte relaţiile dintre puterile statului, cetăţenii respectivi cereau Parlamentului „să cerceteze activitatea Ministerului Educaţiei şi Ministerului Sănătăţii” şi pretindeau să fie informaţi despre „temeiurile ştiinţifice (sic!) ale măsurilor adoptate”. Fireşte, şi ei s-au ales cu o detaliată informare privind competenţele Comisiei, primind ca bonus „îndrumări în domeniile de interes”. 

Asta nu înseamnă că parlamentarii nu şi-au făcut griji legate de „accentuarea neliniştii sociale provocate, în mare măsură, de pandemie şi de ansamblul măsurilor necesare limitării COVID-19”. Dimpotrivă, luând în calcul şi cei 36 de jălbaşi care au contestat la Comisie proiectele de legi referitoare la implementarea tehnologiei 5G pe motiv că va avea „efecte negative majore asupra oamenilor”, aleşii s-au gândit că s-ar impune „un proces lărgit de dezbatere în plen a problemelor care suscită interes şi preocupare (...), aşa cum se întâmplă în alte parlamente europene”. Acest mecanism – cred ei – „ar consolida încrederea cetăţenilor în soluţiile legislative” şi i-ar convinge să le accepte.

Abstracţie făcând însă de subiectele deja pomenite, cel mai reclamat domeniu a rămas justiţia. Nu mai puţin de 60 de petiţii au fost adresate parlamentarilor, semnalând „abuzuri ce ar fi fost comise de magistraţi (judecători şi procurori), anchete efectuate incomplet şi finalizate cu soluţii nelegale ale organelor de urmărire penală, pronunţări de condamnări netemeinice de instanţele de judecată”, dar şi „prezumtive încălcări ale deontologiei profesionale” (tergiversarea cercetărilor soldată cu pierderea unor probe sau încălcarea dreptului la apărare în faza urmăririi penale). Cetăţeanul F.I., de pildă, a cerut Comisiei să-i „reanalizeze” dosarul, soluţionat de instanţă cu pretinsă rea-credinţă, şi să dispună în cauză, iar cetăţeanul Ţ.C.A. s-a plâns că procesele îi trenează de 25 (!) de ani, considerându-se nedreptăţit de sistemul judiciar şi de instituţiile de combatere a corupţiei. Pare că şi azi, ca şi la 1780, când apărea codul numit „Pravilniceasca Condică”, împărţitorilor dreptăţii li se pretinde tot să judece „fără dă nici un fel dă pizmuire şi cu dăsăvârşită nepărtinire la nici o parte”, iar „judecătorii să aibă mâinile sale spălate întru Dumnezeu şi întru pravilă, adică să fie temători de Dumnezeu şi drepţi şi să nu-ş întine mâinile sale cu priimiri de daruri şi mituri”. Comisia parlamentară notează totuşi, nu fără ironie implicită, că, în marea majoritate a reclamaţiilor vizând conduita unor magistraţi, Inspecţia Judiciară – către care au direcţionat petiţiile – nu a găsit „elemente care să contureze săvârşirea unor abateri disciplinare”. Cum s-ar zice... aferim!