Sunt contra demiterii lui Kovesi, sau demisiei, deşi am scris aici, ferm, că au greşit anchetînd guvernul pe Ordonanţa 13, chiar înainte să se pronunţe Curtea Constituţională. Nu numai că era prea peste cal să se ducă ditamai DNA în 24 de ore peste guvern la sesizarea fostului nostru şofer, dar chiar dacă erau indicii că un infractor, de exemplu Alina Bica, ar fi scris ordonanţa şi a dat-o cuiva, ceea ce ar fi justificat o anchetă, trebuiau urmărite indiciile, nu chemat Meleşcanu la DNA. Bună sau proastă, ordonanţa era în limitele atribuţiilor guvernului şi deci şi Meleşcanu, al cărui fan evident că nu sunt, avea dreptul să apere în străinătate guvernul din care face parte. Jocul la intimidare la adresa unei alte puteri în stat e costisitor şi nu prea responsabil.

Cum se putea însă să fi fost evitat un conflict între puterile în stat când DNA pînă la această oră a trimis în închisoare cu sentinţe definitive optsprezece miniştri şi un prim ministru, de la guvernul Năstase încoace, şi numai miniştri plini, fără secretari de stat, a anchetat 44? Din aceştia, şapte au fost complet exoneraţi între timp, dar unii au fost radiaţi din viaţa politică (Marko Bela, Paul Păcuraru), cîţiva nu pot fi finalizaţi, că nu le ridică Parlamentul imunitatea, şi avînd în vedere situaţia celor şapte, au şi ei argumentele lor, iar la alţii situaţia trenează. A prezenta deci ca ”penal” pe oricine e anchetat dintre miniştri nu mai e corect azi, trebuie aşteptate condamnările definitive, şi nici pe lista neagră nu am mai pus decît pe cine e trimis în judecată, nu pe oricine contra căruia se deschide o anchetă. Nici a-i prezenta pe pesedişti ca fiind mai răi ca alţii nu e corect, sunt mai mulţi cu probleme din Alianţa Dreptate şi Adevăr (PNL actual), profitoarea Coaliţiei noastre pentru un Parlament Curat, unde conduce PSD e doar la numărul celor apăraţi de Parlament, că ei au tot avut majoritatea.

Conflictul era deci inevitabil ca parte a strategiei de a începe curăţenia de la capul peştelui, şi de asta a-l imputa Codruţei nu are sens. Sunt contra schimbării procurorilor generali în timpul mandatului dacă nu sunt prinşi că au încălcat legea, pentru acelaşi motiv pentru care apăr deciziile Curţii Constituţionale chiar şi atunci cînd nu sunt de acord cu ele. Avem un stat corupt, şi din toate puterile sale am ales justiţia să facă ordine. Să nu o slăbim în mod inutil. Schimbarea în timpul mandatului – şi aşa scurt – a unui magistrat-şef de către un politician nu e bună. Cred că ministrul şi CSM pot discuta cu cei doi ce nu a fost bine fără să recurgem la gesturi extreme. Nu ştiu ce merite are dl Lazăr, îl apăr din principiu, dar Kovesi mai are şi atuul popularităţii, care e un atu real. E bine ca şefii anticorupţiei să fie populari în ţară şi în străinătate, că mandatul îl au scurt, duşmani îşi fac cu grămada, aşa că le trebuie şi lor o bază de putere. Cînd va fi un anonim, s-ar putea să aibă mai puţin curaj, iar un anonim numit că a fost dat afară unul dinaintea lui nu va mai face chiar nimic. Mă rog, nu e Codruţa eternă, dar ar fi greşit şi din punct de vedere al justiţiei, şi ca oportunitate politică, să se încerce schimbarea ei în timpul mandatului. O critic în schimb că a provocat un conflict inutil atacînd pe fleacuri la Dragnea şi Tăriceanu, oamenii nr 2 şi 3 din stat.

Atacînd la vîrf, cu încurajarea Bruxellului, DNA a reuşit să curme cultura impunităţii din România, iar asta e o realizare istorică şi un pas înainte pentru statul de drept. În opinia majorităţii, însă (Eurobarometru, IRIS), corupţia nu a scăzut, poate doar unele forme mai vizibile s-au transformat în altele. După mani pulite, de asemenea s-au făcut sondaje, şi în medie sunt cam zece la sută din italieni care cred că azi e mai puţină corupţie decît înainte. Ultimul clasament CPI zice că România ar fi trecut în faţa Italiei în topul percepţiei corupţiei, asta însă e chiar hilar, avem două milioane de oameni acolo şi nimeni nu crede că Italia e mai coruptă ca noi, nici un român nu a dat mită pe acolo. Cele mai optimiste cifre, de fapt singurele cifre, sunt produse de mine şi arată în ultimii opt ani au scăzut cam o cincime din cele mai vizibile forme de corupţie în atribuirea de contracte. De ce nu avem mai multe cifre şi indicatori? Din aceleaşi motive pentru care DNA nu răzbeşte – pentru că nu face nimeni nici o monitorizare. În afară de anchete, nu facem nimic să oprim corupţia, iar exemplul italian e clar şi neechivoc: corupţia sistematică nu poate fi răzbită pe cale judiciară. Ce spun eu aici nu are legătură cu campania în interes propriu a lui Alexander Adamescu, cu care nu am nici o legătură, dar am observat că e destul să ridic un deget zilele astea şi unii trimit o armată încolo. Fiţi cu judecată, oameni buni, nu credeţi nici măcar citatele din mine, numai ce e semnat de mine direct, e o mare bătălie şi fiecare foloseşte ce poate şi citează creativ ca să-şi atingă scopurile.

Iată ce scrie colegul meu Alberto Vanucci, de la Universitatea din Pisa:

„Se pare, privind în urmă, că investigaţia mani pulite a avut asupra corupţiei doar un impact pe termen scurt. Accentul exagerat pus pe rolul exclusiv al magistraţilor, cărora societatea civilă după 1992 le-a delegat practic sarcina de a reînnoi clasa politică şi a purifica sistemul s-a dovedit un bumerang. Moştenirea sa politică a fost escaladarea tensiunilor instituţionale dintre puterile statului, mai ales între coaliţia de la putere condusă de Berlusconi şi justiţie. Moştenirea sa socială a fost un pesimism profund faţă de integritatea elitelor politice şi de afaceri, o delegitimare a tuturor autorităţilor şi o întărire a toleranţei faţă de practicile ilegale… Mani pulite a expus cu curaj, dar nu a putut să rezolve corupţia generalizată din Italia - asta ar fi presupus interes şi acţiune de la lideri politici de rangul întîi, sau sprijin social profund şi de durată pentru o agendă anticorupţie. Nici una nu s-a materializat vreodată”.

Pe scurt: cîtă vreme DNA e delegatul oricărei activităţi anticorupţie, chiar dacă ştim că nici cea mai dură persecuţie judiciară nu ne poate rezolva problema (mani pulite a anchetat jumătate din Parlamentul Italiei), va fi veşnic în conflict cu unii politicieni şi folosit de alţii, şi uneori va trebui apărat. Merită apărat de către manifestanţi din societatea civilă, dar nu de neosecuriştii care îi fac pe judecătorii CCR ticăloşi (mai încercaţi şi cu nemernici, să nu se vadă aşa clar că vă vin texte în plic, în viaţa mea nu am vazut atîţia nejurişti să dea lecţii CCR, şi manifestanţii care ies cu asemenea texte pe pancarte mai bine stau acasă). Categoria care sare cu picioarele pe CCR e la fel de periculoasă pentru statul de drept ca şi politicienii, şi mai nou nu mai au nici o reţinere, au ajuns să spună că dacă nu ar exista imunitate ar vîrî ei judecători CCR la puşcărie. Aşa vor şi ceilalţi să-i ancheteze pe procurori, că dacă e sezon de radicalizare e pentru toată lumea şi nu mai terminăm niciodată.

Nu spun azi ce ar trebui făcut în schimb, că am tot făcut-o, şi aud că Polirom îmi traduce cartea de la Cambridge. Spun doar ce nu trebuie făcut. Nu mai călcaţi graniţa dintre instituţii, nu mai sabotaţi alte instituţii ale statului, mai uşor cu provocările, mai mult respect pentru statul de drept, că nu doar că faceţi război civil de două luni, dar degeaba îl faceţi, e un război fără nici o perspectivă.

P.S. Sunt sigură că la ora asta puţini mai au altceva decât prejudecăţi despre cele de mai sus. Dacă credeţi că informarea mai poate ajuta cuiva, distribuiţi textul de faţă.

Puteţi comenta acest text pe portalul România Curată