Înăuntru-i leopardul

Săptămâna trecută, am asistat la o conferinţă în care un reputat jurnalist şi profesor, specialist în „comunicare”, analiza diversele imagini şi sloganuri utilizate în campania pentru alegerile prezidenţiale: cu ce îmbrăcăminte s-au afişat candidaţii, în ce anturaj, cât de adecvate le sunt (în fapt, le erau) lozincile, cât de persuasivă - ţinuta, cât de elocvente - gesturile, cât de penetrant - discursul.

Analiza distinsului gazetar, extrem de pertinentă şi interesantă, mi-a adus aminte de mai vechi frământări legate de relaţia dintre forma mesajului electoral şi fondul acestuia. Adică expresie vs conţinut, vorbărie vs vorbe, plăsmuiri vs planuri.

Reflectând la tema asta, în acord cu concluziile lectorului, admit că, în agitaţiile premergătoare alegerilor, putem identifica mesaje inspirate şi, deopotrivă, şabloane (a)fumate, chipuri fotogenice laolaltă cu feţe insipide, declaraţii cumpătate, dar şi aberaţii populiste. În două vorbe, plusuri şi minusuri “de comunicare”. Pe care însă, dacă le adun, ies în pierdere. Asta nu doar pentru că minusul este evident copleşitor, pretinsele “platforme” ale candidaţilor fiind dominate de lozinci stupide şi de lemn, de stereotipii şi demagogie. Ci şi pentru constatarea tristă care-mi motivează prezenta luare de cuvânt: într-un domeniu atât de important precum alegerile (ca element cheie al sistemului democratic), vorbim prea mult despre comunicare şi ştiinţa comunicării, despre formă şi formatare, despre etichete şi ambalaje, despre copaci în detrimentul pădurii.

Prin asta, băgăm cu ghiotura cărbuni în focul marketingului politic şi uităm că zisa campanie electorală (la noi, dar şi la case cu bugete mai mari) s-a îndepărtat şi se distanţează vizibil de substanţa şi conţinutul adevăratelor programe ideologice şi teme de dezbateri (după cum, de altfel, tinde să emigreze chiar şi din teritoriul propriu-zis al limbii şi al graiului cu bun sens şi cu bun-simţ). Ceea ce contează nu (mai) este conţinutul angajamentului şi profilul candidatului sau partidului, ci talentul actoricesc, efectul, strălucirea, vraja şi vrăjeala.

În fapt, competiţia candidaţilor şi partidelor este înlocuită treptat de cafteala dintre antrenorii lor, staff-urile de campanie. Asta întrucât trăim într-o epocă a manipulării prin vorbe meşteşugite, fotogenie, cuvinte suflecate şi intonaţii ştiinţifice. Toate, expresii sofisticate şi de ultimă generaţie ale industriei de marketing care ştie pe de rost cele şapte reţete ale fericirii şi cele cinci formule de leadership infailibil, care descărnează sensul cuvintelor, le modifică genetic, le plasticizează şi le livrează politicienilor pentru ca ei să le azvârle-n balta noastră pe post de linguriţe rotative, momeli de tablă şi zorzoane. Cuvinte semi-preparate, încălzite în micro-undele staff-urilor de campanie şi-apoi halite pe nemestecate de gurile flămânde ale răpitorilor de promisiuni.

Cât despre programe, vedem cum campania electorală e un inventar de măreţe planuri şi promisiuni. Infrastructuri de clişee, sloganuri şi bannere agăţate unele peste altele după modelul autostrăzilor suspendate din Beijing, model plagiat întru modernizare. Investiţii masive (masive, evident, c-aşa se zice corect) în unităţi de politico-ideologic învăţământ, în special în secţiile de împachetare cu fundiţe a discursului stereotip. Modernizarea şi retehnologizarea fermelor de fluturaşi. Campanii agricole susţinute prin depăşirea recordului de promisiuni la hectar, îmbuteliate în sticle de ulei de floarea soarelui ori împachetate în pungi cu mălai. Nemaipomenite creşteri de productivitate în industria pixurilor, brichetelor şi şepcilor. Majorări de capital în lăcaşuri de cultură, precum bisericile. Peste toate însă, boom-ul industriei de afişe, chipuri cioplite în cerneli lucioase, cheia sigură a revitalizării economice, sfinţită de sfântul sobor, evident.

Lăsând deoparte orice ironii, afişele electorale au ajuns să reprezinte poate cel mai bine esenţa hărmălaiei şi a gâlcevilor care premerg alegerile. Sclipicioase şi lozincarde, colorate cu zâmbete de import, împodobite cu beteală, căşti de şantier şi ciubote de inundaţii, ţesute cu fir de patrafir, indecent de scumpe şi de inutile (precum indecente, scumpe şi inutile sunt şi campaniile pe care le susţin), afişele se exhibă cu pretenţia de a sintetiza un program politic într-o fotografie. Ele reprezintă, de fapt, o formidabilă (şi vulgară) expresie a cultului pentru aparenţă în jurul căruia sunt centrate campaniile electorale. Aparenţa profesionalismului şi a competenţei, aparenţa patriotismului, aparenţa stăpânirii de sine, aparenţa şarmului, aparenţa seriozităţii, aparenţa cumsecădeniei. Aparenţe, aparenţe, aparenţe. A, era să uit, aparenţa smereniei, hidratată cu agheasmă proaspătă, bio-electorală.

Pe afară-i vopsit gardul.