Cărţile Festivalului Enescu. Interviuri şi istorie

Nu ştiu în ce măsură se poate vorbi despre o conjuncţie cu adevărat directă între ediţia a XXII a a Festivalului Internaţional „George Enescu” şi apariţia ori lansarea în preajma sau în chiar zilele marii manifestări a trei cărţi despre muzică şi muzicieni tipărite de editura bucureşteană Humanitas.

E vorba despre Celibidache şi Furtwängler-Marele conflict postbelic de la Filarmonica din Viena­, volumul lui Klaus Lang, deja comentat, despre cartea autobiografică a marelui dirijor şi pianist Daniel Barenboim, O viaţă în slujba muzicii şi, în fine, despre culegerea de interviuri şi însemnări festivaliere Press Past Interviuri şi însemnări de jurnal de la Festivalul Internaţional „George Enescu”, purtând semnătura binecunoscutului jurnalist de televiziune Marius Constantinescu.

Mi-ar plăcea să aflu ca organizatorii Festivalului au avut o implicare directă în apariţia acestor cărţi. Aşteptarea mea se explică, poate, şi prin ceea ce aş numi contaminare. Fiindcă, în calitatea mea de critic de teatru, m-am bucurat să constat că obiceiul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, devenit prin ani un mare festival de arte ale spectacolului, de a comanda publicarea unor importante cărţi de specialitate, obicei urmat între timp, la dimensiuni mai modeste, e adevărat, şi de alte festivaluri teatrale româneşti, a fost împrumutat şi de Festivalul „Enescu”. Dacă e vorba doar despre simple coincidenţe şi despre o operaţiune de marketing bine gândită a editurii Humanitas, poate că legătura despre care vorbeam la început se va produce la ediţia de peste doi ani a Festivalului.

Cartea lui Marius Constantinescu interesează în principal prin interviurile luate de jurnalist unor importante personalităţi ale muzicii universale – solişti vocali, instrumentişti, dirijori- prezenţi la Bucureşti cu ocazia ediţiilor din 2011 şi 2013 ale Festivalului. Interviuri destinate în primul rând difuzării pe canalele postului naţional de televiziune. Care, iată, metamorfozate în pagini şi stocate între coperte de carte se dovedesc a fi acum, când sunt regăsite şi salvate de la efemerul televiziunii prin permanenţa cărţii, contribuţii importante şi mărturii preţioase pentru oricine doreşte să aibă o imagine panoramică, complexă şi reală, a felului în care a fost proiectat, a crescut, s-a diversificat, a devenit tot mai pregnant şi mai consistent Festivalul în două momente esenţiale din istoria sa, momente din ceea a ceea ce am putea numi „era Hollender”.

Sigur, interviurile interesează îndeosebi prin ceea ce înseamnă şi reprezintă individualitatea lor. Prin calităţile lor de sine stătătoare. Prin felul în care intervievatorul, întotdeauna bine pregătit, cunoscând-şi perfect interlocutorul, fiind la curent cu mai toate detaliile biografiei sale creatoare, doar mimând câteodată necunoaşterea şi mirarea, totul în nobilul scop de a obţine din partea invitatului său detalii suplimentare şi un plus de confesiune, a reuşit să conducă în aşa fel discuţia încât ea să devină una nu doar tot mai interesantă, ci de-a dreptul captivantă pentru telespectatori, respectiv cititori.

Marius Constantinescu e un meloman înrăit, ştie multă, foarte multă muzică şi  nu face nici un fel de secret din asta. Cum nu ascunde nici realitatea că e un „simpatizant” şi nu un profesionist al ei. Are abilitatea de a-şi  folosi cunoştinţele în aşa fel încât să îi dea interlocutorului său, mai totdeauna o celebritate, iar celebrităţile, ştim bine asta, sunt foarte adesea capricioase, o puternică stare de bine. Care stimulează discuţia, confesiunea şi nu lasă loc de manifestare capriciilor în cauză.

Starea aceasta de bine îi permite reporterului să obţină câteva minute în plus din agenda mereu încărcată a celui cu care discută. Marius Constantinescu nutreşte o bucurie, câteodată chiar o bucurie poate prea exaltată exaltată a întâlnirii ori a revederii (unii dintre intervievaţi i-au mai fost oaspeţi, în cele mai multe din cazuri cu ocazia unor ediţii anterioare), iar această bucurie i se transmite interlocutorului. Discuţiile sunt cordiale, uneori de-a dreptul amicale, defel în contradictoriu, cu atât mai puţin conflictuale. Pornesc de la concertul sau de la spectacolul din seara trecută ori din chiar seara înregistrării interviului pentru ca mai apoi să refacă destine şi să rezume cariere. Confesiunea se situează pe primul plan, problematizarea şi conceptualizarea ocupă un plan secund. Pentru simplul motiv că nu este rostul unui interviu de televiziune să facă asta. Ceea ce nu înseamnă că nu găsim în interviuri substanţă, miez, inteligenţă. Ba chiar şi aprecieri mai mult decât de conjunctură ori gratuit-flatante despre festival, despre gradul său de competitivitate şi de artisticitate, despre profesionalismul lui şi al publicului din sală. Iar atunci când e cazul chiar despre muzica lui Enescu sau a altor compozitori români pe care unii dintre intervievaţi nu doar că o cunosc foarte bine, ci au şi interpretat-o, depăşind pragul „şlagărelor” care sunt, cum spune Cătălin Sava, cele două celebre rapsodii.

Marius Constantinescu nu vrea să inventeze şi să revoluţionez totul cu orice preţ. Nu nutreşte ambiţia de a pune întrebări care nu s-au mai pus. Intervievatorul român are însă ştiinţa adecvării. Pune întrebarea potrivită interlocutorului potrivit. Aici intrând în scenă şi în discuţie o calitate a reporterului menţionată deja câteva rânduri mai sus. De fapt, o dublă calitate. Cunoaşterea perfectă a invitatului şi minuţioasa pregătire a interviului.

Dincolo de valoarea individuală, particulară, sincronică a fiecărui interviu, e de semnalat valoarea diacronică a ansamblului pe care îl reprezintă „pachetul” de conversaţii reunite în volum. Un cititor atent poate sesiza recurenţa unor teme de discuţie. Care reordonate, reorganizate, analizate vor fi, cred, de mare ajutor, istoricilor viitori şi de aşteptat ai Festivalului. Istorici care vor găsi utile surse de informaţii despre ce au însemnat ediţiile din 2011 şi 2013 ale Festivalului „Enescu” citind, de asemenea, portretele făcute de Marius Constantinescu interlocutorilor lui dar şi notele sale de jurnal. Scurte, concentrate, vii. Uneori chiar acide.

Nu pot să închei aceste consideraţii fără o  observaţie ce mi se pare obligatorie. Cartea aceasta conţinând interviuri aflate în patrimoniul Televiziunii Române apare pe piaţă într-o perioadă în care SRTV trăieşte una dintre cele mai negre perioade din istoria sa. E batjocorită de politicieni, e subminată de acţiunile neloiale ale televiziunilor comerciale, are parte de o conducere hulpavă, nesătulă, încatenată politic, de un cras neprofesionalism şi un maladiv individualism, mascat în vorbe mincinoase şi false îngrijorări altruiste, e uitată, neglijată de telespectatori.

În acest context şi prin aceste date, cred că Press Pas devine un argument în favoarea TVR.

Care altă televiziune din România are în filmoteca ei interviuri o comoară ca aceasta, comoară din care fac parte interviuri cu- şi citez numai câteva nume- Lawrence Foster, Vadim Repin, Hélène Grimaud, Antonio Pappano, Fabio Bondi, Vladimir Jurovski, Maxim Vengerov, Gautier Capuçon? Interviuri luate nu întâmplător, ci în intimă legătură cu un mare eveniment de anvergură internaţională. Oare fie şi numai pentru această realitate nu merită TVR nu doar să supravieţuiască, ci să trăiască, să fie respectată şi onorată?  

Marius Constantinescu- PRESS PASS- INTERVIURI ŞI ÎNSEMNĂRI DE JURNAL DE LA FESTIVALUL INTERNAŢIONAL „GEORGE ENESCU”;

Editura Humanitas, Bucureşti, 2015