România şi Rusia, o prea lungă stagnare

Unul dintre cei mai mari oameni de film ai Rusiei este regizorul Eldar Riazanov, care a demonstrat prin creaţiile sale un umor de calitate, care a putut fi înţeles şi de cititorii români prin traducerea în limba noastră a câtorva din scenariile sale.

Unul dintre cele mai bune filme ale sale se numeşte Zig-zagul norocului (o subtitrare în limba engleză cel puţin poate fi găsită de oricine) – povestea are ca obiect 10.000 de ruble dintr-o obligaţiune de stat – iar în scenariu, ca post-scriptum, apare o frază: „Nu a fost comandat de Ministerul de Finanţe!”

În acelaşi sens, rog cititorii să nu creadă că acest text a fost comandat de domnul general Patruşev, chiar dacă vizita sa a favorizat apariţia acestuia!

Vizita în cauză a fost prima parte a evenimentului săptămânii, acesta fiind, de fapt, format din existenţa a două vizite: a doua, care a venit a doua zi, din partea şefului CIA. Despre ce s-a întâmplat în aceste zile, nu putem afla prea multe, deşi cu toţii ne dorim acest lucru.

Cine s-a întâlnit şi cu cine, unde şi mai ales ce au discutat, precum şi ce s-a stabilit: aceste probleme frământă nu doar pe cei specializaţi în geopolitică de la Bucureşti, ci şi pe profesioniştii şi analiştii din orice ţară aflată în raza de acţiune directă a celor două puteri. Aceasta trebuie înţeles, deoarece doi oameni de acest calibru nu se pot afla în aproximativ acelaşi timp într-un loc fără ca alte sute de persoane să fi fost puse în mişcare înainte – şi mai multe mii după.

Totuşi, vizita generalului Patruşev – ani la rând conducător al FSB (cea mai puternică structura internă de securitate a Federaţiei Ruse) a fost importantă, mai ales în contextul zonal.

În plus, în această săptămână a avut loc o vizită foarte interesantă la Chişinău, cea a profesorului Alexandr Dughin, un om excepţional, vorbitor a nouă limbi străine, şi care este unul dintre principalii exponenţi ai proiectului Eurasia. Specialist în geopolitică, filozofie şi sociologie, un spirit enciclopedic, el a fost capabil să strângă în jurul său un grup interesant de tineri, dintre care se distinge, între alţii, un bun cunoscător al problemelor României şi al limbii române. Pe termen lung, este foarte posibil ca dintre aceştia să regăsim ambasadori ai Rusiei în diferite ţări.

Tot în aceste zile tinerelul care figurează ca „şef de stat” la Tiraspol, împreună cu bătrânul infractor Igor Smirnov se gândeşte să extindă cumva teritoriul pe care îl controlează militar şi pe nedrept, iar alte râme din partidul comuniştilor nu ştiu să facă altceva decât să critice ministrul apărării, care spune de fapt că armata poate să îşi îndeplinească misiunea precizată de art. 108, alin. (1) al Constituţiei R. Moldova. Dacă este şi adevărat, mai rămâne de văzut.

În acest mare şi destul de consistent tablou, apare o întrebare: ce se întâmplă în zona relaţiilor dintre România şi Rusia? Chiar totul este negru şi doar acum a început un uşor dezgheţ?

În realitate, lucrurile merg „spre mai binişor”, dar asta nu înseamnă că nu se fac unele progrese mai rapide în zone punctuale. Se dezvoltă relaţiile economice, deşi mai sunt „morţi în dulap” – spre exemplu, stilul anumitor companii ruse de a face afaceri în România nu este întotdeauna cel mai bun, pe când companiile nostre izbutesc să îşi execute clauzele contractuale mai bine; la nivel cultural şi educaţional aproape că se înregistrează progrese. Şi totuşi, mai este mult de lucru.

România face unii paşi clari şi pozitivi spre direcţia de est, iar acest lucru nu poate decât să ne bucure, deoarece una din legile geopoliticii spune că nu poţi să ai duşman o mare putere pe termen lung, deoarece se ajunge la epuizarea resurselor. Este adevărat, legea spune că în situaţia în care ţara mică este considerată de marea putere ca un duşman ireconciliabil, atunci statul mai puţin puternic este obligat să lupte pentru supravieţuire, iar cheltuirea resurselor se face după alte reguli. Dar acesta nu este cazul României şi al Rusiei.

O acţiune valoroasă a Bucureştiului este trimiterea la post la Moscova a unui ambasador de excepţie, istoric de formaţie, cu două doctorate în sfera acestei ramuri a ştiinţei, care are mai multe atuuri decât alţi diplomaţi trimişi acolo în ultimii 23 de ani. Rusia, care este o ţară cu un serviciu diplomatic redutabil, cunoaşte acest aspect, şi îl va aprecia, fără îndoială.

România are nevoie de relaţii bune cu Rusia – de altfel, Constituţia noastră, în art. 10, precizează că noi dorim să avem relaţii paşnice cu orice stat, iar pacea înseamnă absenţa problemelor, a litigiilor, a certurilor şi a diferitelor necazuri. Relaţiile bune înseamnă progres mutual, deci profit, deci câştig – adică, ceea ce este necesar a fi urmărit minut cu minut în viaţa noastră.

Într-un cuvânt, pacea este primul pas pentru construirea încrederii, iar când ea lipseşte – deoarece necazurile lasă urme şi nu se vindecă doar batând din palme la ONU sau în alt forum de dezbateri – nu se pot face prea multe în sens pozitiv.

Contenciosurile româno-ruse sunt cunoscute foarte bine la Bucureşti şi recunoscute în diferite proporţii la Moscova. Trebuie să înţelegem că este decisiv un progres în soluţionarea acestora, deoarece în lipsa acestuia (progresul, n.n.), pierderile se vor mări.

Există o mare premisă în această direcţie: România este solvabilă şi plăteşte mereu tranşele contractuale în materia resurselor energetice, principalul produs care ne este vândut de Rusia. Or, acest aspect merită subliniat, în contextul în care preţurile mari şi realitatea economică, de care nimeni nu se poate elibera, impun inclusiv o creştere de preţuri la furnizarea de materii prime energetice chiar şi fostelor republici ale URSS în următorii ani. În lipsa acestei creşteri de preţ, rezultă că Rusia preia datoriile fostelor republici – de fapt, costurile nemodernizării tehnologice – şi acest lucru în secolul XXI nu se poate face.

De fapt, această discrepanţă economică dintre Rusia şi fostele republici ale URSS reprezintă principalul obstacol în calea înfăptuirii Uniunii Eurasiatice, deoarece discrepanţele economice vor trebui suportate de cineva şi singura ţară care ar putea să o facă ar fi Federaţia Rusă, dar suportând costuri imense – sacrificarea creşterii economice interne – care nu ar permite o reală dezvoltare a statului rus pentru o perioadă de timp foarte mare în timp, de peste 30 de ani. Or, nici o populaţie nu poate accepta să-şi sacrifice viitorul pe un termen atât de lung, iar consecinţele vor fi uşor de prevăzut.

Relaţiile româno-ruse trebuie înţelese într-un context mai larg, triunghiular, în care al treilea punct al hărţii este Polonia, iar în mijloc stă Ucraina. Geopolitica explicată a relaţiilor dintre Bucureşti şi Moscova nu poate eluda acest triunghi, cu efecte pe termen lung, deoarece fiecare din cele trei state are o viziune a istoriei şi a acţiunii politice diferite, dar care împreună jalonează statul ucrainean, fixându-i acestuia limitele. De aceea, şi aici identificăm o poziţie ce este mai degrabă comună pe liniile de bază între România şi Rusia.

Kosovo este un teritoriu în care din nou interesele româno-ruse corespund foarte mult. Să nu ne lăsăm amăgiţi şi să abandonăm sentimentalismele: lecţia juridică a separării acestui teritoriu s-a înţeles, iar ambele ţări vor recunoaşte independenţa acestui teritoriu doar dacă interesele lor o vor cere, oricât de mare ar fi simpatia pentru cauza sârbă.

Kosovo şi Ucraina trasează şi o limită a acţiunii ruse în ricoşeu, în zona Nistrului. În eventualitatea unui posibil război acolo – de câteva zile sau săptămâni – pierderile de imagine şi chiar de forţă efectivă în arena internaţională pe care le-ar suferi Rusia ar fi atât de mari, încât punctele pierdute în conflictele ruso-ucrainiene având ca miză tranzitul şi preţul gazelor naturale ar fi considerate insignifiante.

Concret, un conflict la mai puţin de 200 de km de graniţele Uniunii Europene ar creşte retorica anti-rusă la nivel european într-o asemenea măsură, încât multe proiecte bune ce s-au negociat cu greu la Bruxelles, Moscova – dar şi în alte capitale – ar fi aproape dintr-o dată anulate, sub presiunea publică a unor europeni ce nu vor razboi pe continentul lor. Georgia era la peste 1.000 km, iar în 1991 Uniunea Europeană nu depăşise Germania şi Italia, distanţa dintre Munchen şi Nistru fiind şi ea de peste 1.000 de km.

Rusia ştie acest lucru şi nu îşi permite pierderea nici unei investiţii străine, pentru că a venit rândul economiei sale să se modernizeze, iar pentru aceasta ai nevoie de o imagine pozitivă pe toate pieţele, deoarece interdependenţa de astăzi a pieţelor te obligă să balansezi şi analizezi măsurile din domeniul politic şi militar prin consecinţele economice – de obicei, prin pierderea pieţelor pentru produsele proprii.

Rusia a făcut o imensă eroare faţă de spaţiul sud-est european: l-a abandonat cultural în anii 1990, ceea ce a făcut ca acum cvasi-totalitatea surselor de informaţii publice despre Rusia să vină prin intermediul vestului Europei sau prin SUA. Or, acum Moscova are această problemă – de a convinge mai bine statele din zonă de justeţea ideilor sale – iar în lipsa influenţei culturale, ea observă cu îngrijorare crescândă că singura modalitate de a-şi asigura suporteri reali ai poziţiei ruse se face prin intermediul banilor. În acelaşi timp, să fii o mare putere şi să abandonezi prezenţa culturală de substanţă în zona proximă a graniţelor este echivalent cu a-ţi reduce singur din putere.

Or, încrederea nu se poate construi doar pe interesul financiar, pentru că în lipsa acestora, prietenii ţi se reorientează, iar pentru a avea un om de prieten sincer, banul nu este cel mai bun liant – deşi ei pot lipi foarte multe „cinstite feţe boiereşti”.

În plus, relaţia România – Rusia mai are o particularitate specifică oricărui tip de relaţii internaţionale între un stat foarte puternic şi unul slab: forţa de deschidere politică.

Astfel, orice iniţiativă politică bilaterală de apropiere a Bucureştiului spre Moscova poate fi blocată de Rusia cu un singur deget. În schimb, oricât s-ar opune România, dacă Federaţia Rusă vrea să vină cu iniţiative politice care să mulţumească partea română, ea va reuşi să deschidă uşa şi celui mai nervos rusofob dintre români, deoarece forţa sa este prea mare ca se împiedice într-o uşă ţinută de un stat mai slab.

Este o lege a geopoliticii, astfel încât nimeni să nu se mire: cei mari determină câtă bunăvoinţă întâlnesc statele mici în arena internaţională, iar „mila Măriei-Tale (să ne dai un semn şi nouă)” ajută la însănătoşirea climatului dintre state, la sporirea încrederii şi deci, în creşterea nivelului de relaţionare între state.

Trist este faptul că prea multe mari puteri se cred infailibile, pentru că este aproape imposibil să fie pedepsite. Comportamentul lor, uneori arogant, se păstrează mult în ochii cetăţenilor statelor mici, care suferă din cauza acestui comportament – cei slabi suferă întotdeauna: primii şi cei mai mulţi. De aceea, pentru o însănătoşire a relaţiilor internaţionale, este bine ca marile puteri să îşi ceară scuze periodic statelor mai mici, pentru a promova cooperarea reală şi eficace la nivelul de vârf al relaţiilor dintre state. A cere scuze înseamnă a înţelege că fiecare stat are o onoare şi o mândrie a sa, care trebuie respectată mai mult decât alte lucruri, deoarece a leza onoarea unui stat este o atingere mortală a fiinţei acestuia.

Pe fond, statele mici nu au mare forţă, iar onoarea este unul din pilonii care le ţine în picioare. Când o mare putere nu ţine cont de acest sentiment, va observa că statul cel mic se transformă într-un arici, care va refuza o relaţie pozitivă, deoarece şi-a pierdut încrederea în statul mai puternic– considerând apriori că acesta nu îi vrea binele, şi astfel va respinge orice iniţiativă, deoarece suspiciunea sapă în permanenţă la rădăcina încrederii între state.

România poate avea relaţii pragmatice şi în acelaşi timp bune cu Rusia, iar viitorul merge în această direcţie, deoarece interesul pentru relaţii pozitive între ţările noastre este foarte mare, atât la MAE, cât şi la MID.

Există câteva obstacole pe care eforturi susţinute ale ambelor părţi le-ar putea îndepărta. Pentru aceasta, astăzi, nu se pot pune mai mult decât nişte baze, urmând ca o clasă politică mai valoaroasă să poată să facă ceva în acest sens în anii următori. Altminteri, se va stagna în această atmosferă viciată, greu respirabilă, iar costurile se vor plăti în ambele capitale.

Secolul XXI nu iartă şi nu alege: ori profit şi progres economic şi tehnologic pe baza păcii – deci a încrederii şi rezolvării contenciosurilor – ori pierderi, stagnare şi în final implozie. Fiecare stat funcţionează sub imperiul acestei legi, să nu ne iluzionăm că ar fi alta.

Situaţia celor două ţări le obligă – mai mult decât în orice altă perioadă a istoriei lor – să caute să obţină profit oriunde, iar o latură foarte bună a acestuia apare din relaţia bilaterală, care are un potenţial uriaş de creştere, sub aspectul exporturilor – şi nu numai.

În acest context, apreciez că relaţiile dintre cele două state se vor îmbunătăţi. Trebuie făcuţi anumiţi paşi, dar teama mare este că generaţia actuală de politicieni nu ştie să facă ceea ce trebuie.

Pe fond, a venit timpul unui schimb de mesaje politice între Bucureşti şi Moscova, care să permită un dezgheţ mai puternic, pentru că vârfurile unui triunghi trebuie să coopereze, dacă vor ca laturile acestuia să nu se frângă, cu consecinţe negative în toată zona.

Rolul fundamental îl are marea putere, singura în măsură să determine limitele accesului României pe teritoriul său sub aspect economic şi cultural, precum şi cu ce oameni vom putea face acestea.

Timpul nu aşteaptă şi nu iartă, de aceea este necesar ca mâna ce ar trebui întinsă de la Moscova să nu aibă mănuşi, dar nici să nu încerce să frângă mână mai slabă a Bucureştiului – un contact sincer face mai mult decât 10 contracte scrise de furnizare a materiei prime energetice.

Viitorul aparţine deschiderilor reale şi, precum spunea Gorbaciov referindu-se la Honecker, istoria îi pedepseşte pe cei care nu îl înţeleg. Iar eu, din câte văd şi ştiu, cred că această lege se înţelege din ce în ce mai mult în ambele capitale, ceea ce constituie o premisă bună de acţiune.

P.S. Cititorii trebuie să ştie că agenda generalului Patruşev a fost încărcată şi nu am putut să ne întâlnim în această săptămână. Dar viitorul poate fi luminos în orice direcţie, nu-i aşa?