În România există 50 de tipuri de ajutoare sociale, pentru care se cheltuiesc anual 2,4 miliarde de euro. Cele mai numeroase astfel de plăţi sunt cele pentru încălzire, concedii de maternitate şi alocaţii pentru copii.

Mai citeşte şi:

Satul în care nevăzătorii cu certificat de handicap „merg la cucuruz”

Ajutor social record, pentru o campioană în scaun cu rotile: 5.148 de lei pe lună

Clasamentul judeţelor după numărul accidentelor de muncă

Practica a arătat că cel mai simplu e să fentezi statul la acordarea venitului minim garantat (VMG). Pentru a-l obţine este nevoie doar de o cerere la primărie. Potrivit legii, acest ajutor ar trebui acordat numai în urma unor anchete sociale. Valoarea venitului minim garantat, adică suma de bani pe care o primesc persoanele cu venituri considerate sub pragul de sărăcie, este stabilită anual prin hotărâre de guvern. În 2009, aceasta a fost de aproximativ 100 de lei de persoană. Chiar dacă sumele primite sunt mici, multe familii, mai ales cele din mediul rural, ajung să trăiască din acest ajutor.

Pe lângă aceşti bani, există drepturi asociate pentru persoanele care beneficiază de VMG cum ar fi: compensarea 100% a facturii de încălzire pentru persoanele racordate la sistemul centralizat sau un ajutor pentru lemne şi cărbuni pentru cele care nu sunt, un bonus de 15% la valoarea alocaţiei pentru cei care au copii şi asigurare medicală de sănătate plătită din bugetul public.

Asistenţii sociali, insuficienţi

Pentru a demonstra că cineva a primit nemeritat aceste ajutoare, direcţiile de asistenţă comunitară trebuie să verifice în teren situaţia. Personalul acestor structuri este însă redus şi este imposibil să faci anchete sociale pentru toţi cei care vor ajutoare. La Timişoara, de exemplu, peste 6.000 de persoane au cerut ajutoare de încălzire pentru sezonul rece, dar controlul primăriei a descoperit că aproape 1.000 dintre aceştia nu erau suficient de săraci pentru a le primi. Unii dintre ei „uitaseră" să-şi declare autoturisme, venituri sau chiar proprietăţi imobiliare.

Florin Lazăr, asistent universitar la Facultatea de Socio­logie şi Asistenţă Socială a Universităţii Bucureşti, spune că sistemul românesc de asistenţă socială nu-şi atinge ţinta. „Asta face ca o persoană care ar trebui să beneficieze de ajutoare să nu le primească, iar altele, care nu îndeplinesc în realitate condiţiile, să le primească. În mare parte, acest lucru este posibil fiindcă anchetele sociale sunt „făcute din birou", uneori, şi pentru că mai mult de 70% din personalul asistenţei sociale din comune este necalificat", a explicat Lazăr.

La rândul său, Cătălin Ghinăraru, secretar ştiinţific la Institutul Naţional de Cercetare Ştiinţifică şi Protecţie Socială, declară că un alt tip de ajutor social, cel de încălzire, ar trebui sistat pentru că încurajează risipa şi împiedică modernizarea. „Producătorii şi distribuitorii ştiu că vor primi aceste subvenţii şi oamenii vor rămâne conectaţi la un sistem ineficient", a adăugat Ghinăraru.

„Ajutoarele au devalorizat munca"

Conferenţiar doctor Ştefan Cojocaru, unul dintre autorii Raportului Comisiei prezidenţiale pentru analiza riscurilor sociale şi demografice, spune că, indiferent câte ajutoare s-ar acorda, nu se rezolvă nimic fără servicii sociale care să ţintească individual, şi nu să ofere soluţii pentru categorii mari de grupuri. „Ajutoarele sociale încurajează nemunca. Venitul Minim Garantat ar trebui gândit sub forma proiectelor individuale", a declarat el.

Sociologul a dat exemplul unei organizaţii neguvernamentale care a oferit o seră unei familii dintr-un sat moldovenesc. Un inginer agronom i-a învăţat pe membrii acelei familii să se ocupe de seră şi să-şi extindă micuţa afacere. Cu o singură condiţie: ca în primăvara următoare, când ei aveau să înregistreze deja un profit, să-i facă o seră unui consătean la fel de sărac precum fuseseră ei la începerea proiectului.

Marele avantaj al acestei abordări, spune Cojocaru, este acela că oamenii vor putea scăpa de statutul de asistat: „Asta ar putea reface comunităţile sărace, unde populaţia şi-a pierdut şi spiritul comunitar, iar munca a fost devalorizată prin aceste ajutoare", explică Ştefan Cojocaru.

A CRESCUT NUMĂRUL CELOR CU HANDICAP

În 1992, în România erau mai puţin de 80.000 de persoane înregistrate cu handicap grav sau accentuat. Acum, în evidenţe apar aproape 670.000 de adulţi şi copii cu dizabilităţi. Graficul evoluţiei numărului persoanelor cu handicap arată o explozie a cazurilor înregistrate după 1992 şi după 2006.

Oana Iancu, purtătorul de cuvânt al Autorităţii Naţionale pentru Persoane cu Handicap (ANPH), explică dinamica prin creşterea gradului de informare a populaţiei: „Înainte de 1990, regimul nu dorea să recunoască existenţa acestor persoane. În 1992 a apărut prima lege referitoare la această categorie de cetăţeni şi oamenii au început să priceapă că o dizabilitate nu este ceva ruşinos". O creştere semnificativă s-a mai produs din 2007, imediat după ce Guvernul a hotărât că trebuie să primească bani nu numai cei cu handicap grav sau accentuat, ci şi cei cu handicap mediu.

Statistică

Între 2007 şi 2009, în cei doi ani ce au urmat apariţiei legii, numărul persoanelor cu dizabilităţi înregistrate a crescut cu aproximativ 200.000, dovadă că nu e vorba de schimbarea mentalităţii, cum spun cei de la ANPH, ci tot de tentaţia pe care o reprezintă mica sumă şi facilităţile acordate de către stat.

Copilul a ajuns sursă de venit

Cele mai multe ajutoare sociale au legătură cu copiii. În comuna Ibăneşti, judeţul Botoşani, asistentul Petru Aboghioaie spune că numărul mare de copii din unele familii s-ar putea explica şi prin „tentaţia banilor" pe care statul îi acordă: „I-am trimis la medicul de familie să discute despre metode contraceptive, dar fără mare succes. Alocaţia de 200 de lei înseamnă foarte mult aici", explică Aboghioaie.

Părinţi care-şi vor copiii irecuperabili

Conferenţiarul Ştefan Cojocaru confirmă existenţa unui fenomen de folosire a micuţilor: „Copilul devine, uneori, un instrument prin care părinţii obţin resurse financiare de la stat", spune el. Sociologul Cătălin Ghinăraru adaugă: „De fapt, aceasta este o formă gravă de exploatare a copilului deşi ea nu este recunoscută ca atare. Trebuie limitată posibilitatea ca unele familii să abuzeze de aceste prestaţii pentru că se complac în a trăi exclusiv din alocaţiile copiilor!"

Există cazuri când unii părinţi merg la comisia care face încadrarea dizabilităţii şi insistă ca specialiştii să constate handicap grav, chiar dacă lucrurile nu stau aşa. „Aceşti părinţi pornesc din start cu ideea că nu există nicio şansă pentru copilul lor şi, prin urmare, nici nu vor face nimic pentru îmbunătăţirea stării acestuia. Aşa se pierde rolul acestor ajutoare. În mod normal, ele se acordă pentru a reduce dependenţa copilului cu dizabilităţi", explică Ştefan Cojocaru.

Un copil cu handicap grav are dreptul la alocaţie dublă, buget personal de 91 de lei şi indemnizaţie de însoţitor în valoare de 534 de lei, plus 12 călătorii cu trenul pentru el şi însoţitor. Un copil cu handicap mediu primeşte alocaţia dublă şi un buget complementar lunar de doar 33,5 lei.

Ştefan Cojocaru spune că o astfel de încadrare nu-i va uşura neapărat viaţa copilului: „Problema este că scad şansele copilului de a recupera sau de a deveni independent. Dacă părinţii pornesc de la ideea că au un copil cu handicap grav, a cărui stare nu poate fi îmbunătăţită, e clar că nu vor face nimic pentru a-l ajuta".

Soluţii de reformă a sistemului

- Servicii sociale în loc de bani. De exemplu, în loc de bani, familiile cu copii să primească rechizite şcolare. Programul „cornul şi laptele" ar putea fi extins la un prânz cald în şcoli. De asemenea, ar trebui organizate clase „after‑school" pentru copiii ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă.

- Consiliere şi îndrumare în aşa fel încât cei cu probleme să înveţe să se descurce singuri.

- Ajutoare sociale ţintite către cei care au într‑adevăr nevoie şi nu acordate pe categorii sociale

- Control riguros al resurselor.

- Proiecte individuale în locul Venitului Minim Garantat. Oamenii ar trebui învăţaţi cum să se descurce cu resursele pe care le au la dispoziţie.

- Calificarea personalului care lucrează în asistenţa socială.

50 de ajutoare de la stat

1. Pentru copiii peste doi ani.
2. Pentru copii de peste trei ani, cu handicap.
3. Pentru copii de până la trei ani, cu handicap.
4. Pentru copii sub doi ani.
5. Familial suplimentar.
6. De părinte singur.
7. De plasament familial.
8. De plasament pentru copiii cu handicap.
9. De părinţi cu handicap, pentru copil sub trei ani, cu handicap.
10. De părinţi cu handicap, pentru copil între trei şi şapte ani, cu handicap.
11. Pentru copilul cu handicap sub trei ani.
12. Pentru copil sub doi ani, acordată persoanelor cu handicap.
13. De persoane cu handicap care au un copil între doi şi şapte ani.
14. Pentru creşte copil.
15. Stimulent pentru mame pentru a-şi relua munca.
16. Alocaţie de nou-născut.
17. Trusoul de nou-născut.
18. Pentru tinerii căsătoriţi.
19. Pentru handicap grav.
20. Pentru handicap accentuat.
21. Supliment pentru handicap grav.
22. Supliment pentru handicap accentuat.
23. Supliment pentru handicap mediu.
24. Pentru însoţitorul nevăzătorului.
25. De hrană pentru copiii cu HIV/SIDA.
26. De hrană pentru copiii şi adulţii cu HIV/SIDA.
27. Pentru copil cu handicap.
28. Venitul minim garantat.
29. Pentru inundaţii, incendii şi accidente.
30. Ajutor de urgenţă.
31. Ajutor în caz de deces.
32. Pentru căldură.
33. Pentru gaze.
34. Pentru lemne.
35. Supliment pentru încălzirea locuinţei.
36. Pentru cumpărarea de centrală termică.
37. Pentru arzătoare automatizate.
38. Pentru tratament şi operaţii în străinătate.
39. Pentru refugiaţi.
40. Pentru fundaţii.
41. Finanţare instituţii de asistenţă socială.
42. Îngrijirea la domiciliu a bătrânilor.
43. Burse sociale pentru elevi.
44. Subvenţii transport pensionari.
45. Cantine sociale.
46. Taxe buget complementar.
47. Taxe alocaţii hrană HIV/SIDA.
48. Taxe indemnizaţii handicap.
49. Taxe indemnizaţii însoţitor.
50. Pentru persoane fără adăpost.