Se impun făcute anumite precizări, în condiţiile în care constat că, în anul 2018 parte din cei implicaţi în activitatea curentă nu au auzit de obligaţiile impuse acestora prin raportare la deciziile luate în adunarea generală sau în cadrul comitetului, de către Legea 230/2007 pe de o parte, iar pe de altă parte, unii administratori şi cenzori nu au auzit că începând cu data de 01.01.2018 este în vigoare o nouă reglementare ce îi vizează.

Cu privire la tema supusă atenţiei, plecăm de la cele două modalităţi de informare a proprietarilor: în scris şi prin afişare.

Legea 230/2007 în corpul său, foloseşte atât sintagma de „afişare“ cât şi pe cea de „în scris“, de unde rezultă că legiuitorul a înţeles să trateze distinct cele două forme de comunicare/informare cu proprietarii. De altfel şi definiţia celor două noţiuni este diferită.

Că aşa stau lucrurile, reiese din prevederile art.17 din Normele de Aplicare 1588/2007 care arată la alin (3) „Deciziile comitetului executiv se consemnează în registrul de decizii al comitetului executiv şi se afişează la avizier“, în antiteză cu art.25 din Legea 230/2007 care arată că (4) Hotărârile adunărilor generale se consemnează în registrul de procese-verbale al asociaţiei de proprietari, se semnează de către toţi membrii comitetului executiv şi se comunică, în scris, tuturor proprietarilor.

Prin urmare, raportat la cele două texte de lege, este limpede că asociaţia de proprietari, prin preşedinte, are obligaţia ca după luarea unor decizii în cadrul comitetului să afişeze la avizier (loc vizibil) respectiva hotărâre, fiind în faţa unei obligaţii şi nu a unei opţiuni.

În cazul hotărârilor adunărilor generale, există obligaţia comunicării în scris fiecărui proprietar. Susţinerea venită din partea unor preşedinţi conform cu care o astfel de obligaţie „este costisitoare“ nu îşi are un fundament într-un text de lege, asociaţia având obligaţia de a realiza demersul de informare şi deci, de a susţine costul aferent.

Cum se realizează informarea (în opinia mea), în scris:

  • prin transmiterea hotărârii prin scrisoare recomandată cu valoare declarată;
  • prin semnare de primire;
  • prin intermediul unui organ/instituţie etc. prin care să se ateste predarea-primirea actului.

Pentru toţi cei care consideră (în continuare) că menţiunile legiuitorului sunt şi rămân simple „poveşti“, menţionez că există implicaţii juridice pe de o parte, iar pe de altă parte este suficient ca un singur proprietar să facă un anumit demers iar instanţa de judecată să aibă o astfel de abordare: „se are în vedere salvgardarea intereselor generale ale proprietarilor unui condominiu, care, pe de o parte trebuie protejaţi de riscurile unei pasivităţi prelungite şi pernicioase a majorităţii proprietarilor, de natură a paraliza mecanismul decizional în cadrul adunării generale, iar pe de alta parte, să fie ocrotiţi de manevre dolosive prin care o minoritate nereprezentativă să controleze discreţionar“.