„Patria mea este limba română”

În urmă cu 26 de ani s-a revenit la grafia latină şi, cel puţin formal, limba română a fost repusă în drepturi. Acesta a fost primul deziderat al elitei intelectuale basarabene şi practic unica realizare a mişcării de renaştere naţională de la sfârşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90 ai secolului trecut.

Obţinerea suveranităţii (23 iunie 1990) şi proclamarea independenţei (27 august 1991) sunt fapte subsecvente, nicidecum premergătoare primei Mari Adunări Naţionale şi legislaţiei lingvistice adoptate în august-septembrie 1989. Au dreptate cei care susţin ostentativ că Sovietul Suprem a decretat atunci „moldoveneasca” drept limbă de stat, însă dânşii se eschivează de la restabilirea contextului (cu atât mai mult a adevărului) obţinerii acestei concesii terminologice din partea comuniştilor. Să recunoaştem că destrămarea prin implozie a Uniunii Sovietice nu putea fi prevăzută, altfel spus: aproape nimeni nu se aştepta la colapsul „colosului cu picioare de lut”, iar însăşi utilizarea şi promovarea în public a glotonimului limba română reprezenta o sfidare a autorităţilor, fiind pasibilă de pedeapsă penală. Dar această eroare, să-i zicem stilistică, a fost reparată prin textul imuabil al Declaraţiei de Independenţă, în care se menţionează expres despre „legile şi hotarîrile Parlamentului Republicii Moldova privind decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin”. În consecinţă, cei care nu recunosc româna ca fiind limba oficială a Republicii Moldova de fapt nu recunosc independenţa acestui stat.

Recent, un troglodit ordinar s-a pus pe înfierat Curtea Constituţională pentru fireasca sa hotărâre din 5 decembrie 2013, prin care s-a confirmat primatul Declaraţiei de Independenţă în raport cu formularea ineptă şi incorectă a articolului 13 din Constituţie. În favoarea aberaţiilor pe care le debitează, autorul recurge la nişte clişee perimate şi procedee răsuflate. Dânsul întreabă cum se numeşte limba „de stat” (bine că nu-l interesează cea „de şezut”) în Marele Ducat al Luxemburgului, încercând să pară original prin această interogaţie. Dacă şi-ar fi dat silinţa, în loc să-şi afişeze nesăbuinţa, ar fi observat că în nomenclatorul lingvistic al Uniunii Europene nu figurează „limba luxemburgheză” şi că în statul omonim funcţionează, de fapt, alte 2 limbi oficiale: germana şi franceza. Pretinsele similitudini cu R. Moldova sunt ca şi inexistente. Forma noastră de guvernământ nu este monarhia, nu am avut propria orânduire politică practic niciodată sau aceasta a fost de scurtă durată şi, nu în ultimul rând, la noi formarea limbii a precedat crearea statului.

Aşadar, convingerile puerile şi discuţiile sterile la acest subiect nu contenesc nici după un sfert de veac. Semn că prostia şi trufia „moldov’nească” nu au leac. În fond, oricine poate să-şi denumească limba cum pofteşte, cu condiţia să nu pretindă a fi luat în serios dacă nu posedă cunoştinţele elementare şi argumentele de rigoare. Altminteri, mâine-poimâine orice locuitor al capitalei o să-şi aroge dreptul că vorbeşte „chişinăuiana”. Doar că o limbă literară reprezintă invenţia unei pleiade de scriitori, de regulă a clasicilor. Româna pe care o vorbim astăzi este deopotrivă creaţia moldoveanului Eminescu, a ardeleanului Slavici şi a munteanului Caragiale, pe care niciun Dodon sau Lupu nu are dreptul să şi-o atribuie, schimonosindu-i numele. Similar, italiana literară este produsul operelor lui Alighieri şi Boccaccio, nu a escapadelor lui Berlusconi.

Fiind ferm convins că şi moldoveniştii primitivi au înţeles acest text fără a consulta parodia de dicţionar „moldo-român” sau a apela la vreun traducător, vă îndemn să aducem omagiul cuvenit limbii române, nu doar o dată pe an, ci în fiecare zi.