În Republica Moldova, statul este mult mai „minimal”. Estimam că e în slujba a 40 %. La fel: gradual. Acum tind să cred că e o estimare optimistă. Cred că e sub 30%. Adică numărul celor care trăiesc în afara statului este mult prea mare. Intersecţiile multor cetăţeni din RM cu statul sînt ultraminimale: la naştere, la căsătorie şi la moarte. Dar nici acestea nu mai sînt sigure. Restul sînt intersecţii fragmentare cu instituţii semiprivatizate, semicaptive etc.

Ca să înţelegi un stat, trebuie să începi să-l chestionezi din această zonă: cum gestionează naşterea şi moartea cetăţenilor săi.

Am fost să-mi petrec un om drag: Ultimul mohican, cum am scris acum cîteva zile. Înmormîntările din satele din sudul Basarabiei sînt fascinante: e un amestec de Lars von Trier cu Llosa. Se boceşte, se plînge, se rîde şi se povesteşte incredibil de mult: 2-3 zile continuu. Şi se mănîncă destul de mult. Totul într-un cadru aproape mistic, dar de un realism mult peste cel „magic”.

Nu cred că există la ora actuală un fenomen mai semnificativ la ţară şi în societatea asta încă dominant rurală. În 2-3 zile, cît durează procesiunile, totul te face să înţelegi esenţa morfologiei sociale care a avut loc acolo, să înţelegi rolul statului şi mai ales să înţelegi ce se întîmplă cu cetăţenii acestei zone. La priveghi afli tot.

Aici m-am întîlnit cu un specialist în „înmormîntări” şi am aflat că pînă şi din această instituţie fundamentală precum moartea, gestionarea procesului medico-sanitar şi legislativ al morţii, statul aproape s-a retras. Şi intervine simpla negociere financiară a rudelor celui decedat cu cei puşi să execute acest proces. Nu plăteşti serviciul gratuit: nu ţi se ridică mortul. Nu plăteşti: nu primeşti serviciile necesare medico-legale. E ceva halucinant. Moartea a intrat pe piaţa „liberă”. Aici e de scris o carte cel puţin. Sistemul medical gratuit a dispărut şi a fost acaparat, „profitabilizat” şi pus în slujba unei pături avute şi foarte mici a populaţiei.

Deci statul s-a retras aproape definitiv. Şi aici intervine comunitatea. Moartea scoate ce e mai rău şi bun din oameni. Pe de o parte ai o monetizare abuzivă a vieţii şi morţii, moartea devenind o banală marfă care aduce profit pentru cei ce au putere. Iar pe de altă parte, moartea mobilizează cele mai nebănuite energii pozitive ale unei societăţi în descompunere şi în totală degringoladă.

Moartea este nu despre economia acumulării, ci despre economia redistribuirii, despre economia darului care e fundamental mai importantă decît prima.

Brusc, la priveghi vezi oameni veniţi din tot Babilonul global pentru că sînt plecaţi la muncă. Moartea îi aduce pe toţi acasă cu costuri mari: ce a abandonat şi monetizat puterea şi piaţa ei, resocializează şi transformă în viaţă, în social şi reorganizează o altfel de economie radical opusă pieţei de tip capitalist. Ei ştiu foarte bine că moartea este nu despre fragmentare, ci despre reuniune, resocializare, despre un altfel de a fi împreună. Şi mai ales, moartea este nu despre economia acumulării, ci despre economia redistribuirii, despre economia darului care e fundamental mai importantă decît prima. Aici ea se manifestă şi o sfidează de o manieră exemplară. Nicăieri nu vezi mai puternic acest sens şi această logică a economiei risipei. Aici vezi că doar ea mai poate produce viaţă, societate şi sens.

Modul în care aceşti oameni simpli, puţin educaţi în termenii „elitişti”, se mobilizează şi se organizează este de neimaginat. Şi aici secretul este preponderent în mîiinile femeii: eroul tranziţiei. Modul în care cele 5-7 femei organizează timpul, spaţiul, evenimentele şi masa este pur şi simplu peste puterile mele de înţelegere. Şi vorbim nu de un „bussines plan”, ci de o mobilizare şi organizare în „stare de excepţie” cu resurse minime la care contribuie toată comunitatea. Aceste cîteva femei pot băga sub masă staff-ul managerial al oricărei corporaţii mari. Vă garantez. Chiar dacă nu ştiu gargara limbii de lemn a acestora. Cine ştie să gestioneze exemplar viaţa şi moartea poate orcînd gestiona şi gunoiul sau lucrurile mărunte şi neînsemnate ale surogatelor de viaţă.

Cînd te întorci de la un astfel de eveniment, după ce ai petrecut un priveghi cu aceşti oameni, deschizi presa şi vezi ce se discută te întrebi: ce legături au toate acestea cu viaţa reală a cetăţenilor majoritari? Aproape niciuna. Toată această gălăgie din media mainstream este despre interesele acestei mici „elite” hrăpăreţe care nici măcar nu ştiu ce e aia un priveghi, căci ei plătesc ca să nu fie prezenţi. Iar cine nu merge la priveghi nu pricepe aproape nimic din viaţa lui şi a celor din jur.