Unire prin integrare sau integrare prin unire? (2)

Atât eroziunea tot mai pregnantă a guvernărilor ce se perindă la Chişinău, cât şi adeziunea din ce în ce mai masivă pentru opţiunea unionistă repune în discuţie unica soluţie care ar putea salva populaţia Republicii Moldova de la alarmanta pauperizare, persistenta emigrare sau iminenta îndoctrinare.

În articolul precedent spuneam că ideea integrării europene nu rezistă idealului de reunificare cu România şi că unionismul constituie un element indispensabil al românismului. Din lipsă de spaţiu, dar şi pentru că subiectul în sine nici nu poate fi epuizat, nici nu merită a fi tratat cu superficialitate, se impune o anumită continuitate şi detaliere:

Uniunea Europeană este un proiect reuşit, dar totuşi un proiect şi încă de dată recentă (comparativ cu URSS sau crearea naţiunilor şi formarea statelor). Fiind o structură supranaţională, UE nu poate şi nici nu-şi propune să substituie statul naţional, ci stabileşte careva reguli şi oferă anumite facilităţi membrilor săi. E asemeni asociaţiei de locatari, nu unei case străine în care jinduieşti să te muţi.

Aderarea la UE nu se va produce doar pentru că suntem situaţi geografic în Europa sau pentru că pretindem a fi o „ţară”. Este apriori exlus să fii acceptat în acest „club select” din milă sau din interes pecuniar. Trebuie să demonstrezi că te conformezi normelor comune: nu deraiezi de la principiul statului de drept, lupţi cu corupţia, nu furi sau cheltui aiurea banul public, respecţi drepturile celorlalţi etc. Metaforic vorbind, integrarea e aidoma unei căsnicii benevole şi asumate, dar ca statul acesta să se „însoare” cu Uniunea Europeană el trebuie să fie „major” (adică cu adevărat independent) şi „în deplinătatea facultăţilor mintale” (adică realmente unitar, fără enclave separatiste pe teritoriul său). Fapt ce devine tot mai irealizabil.

Trebuie să recunoaştem că există un precedent al integrării prin unire, dar nu şi al unirii prin integrare. Mai explicit: fosta Republică Democrată Germană a devenit parte a Comunităţii Europene prin unirea cu Germania de Vest, pe când Ciprul (divizat încă din 1983 între sudul grecesc şi nordul turcesc) aşa şi nu s-a mai reîntregit după aderarea la UE (în 2004). Totodată, integrarea europeană nu garantează caracterul unitar al statelor-membre, cazul cel mai recent şi elocvent fiind referendumul din Scoţia, unde nu a câştigat atât Bruxelles-ul, cât Palatul Birmingham, majoritatea britanicilor rămânând eurosceptici, dar devotaţi Coroanei. Similar, integrarea României sau a Spaniei nu a curmat mişcările secesioniste („Ţinutul Secuiesc” şi, respectiv, „Ţara Bascilor” sau regiunea Cataloniei).

Reunirea reprezintă calea cea mai facilă şi cea mai favorabilă de integrare europeană. Paradoxal sau nu, unioniştii sunt cei mai pragmatici eurofili, întrucât este necesar consensul a doar două părţi (România şi Republica Moldova) ca să devenim „cetăţeni europeni”, pe când aderarea de sine stătătoare la UE presupune acordul a cel puţin 28 de state. Ba mai mult, Petrişor Peiu, expert al Fundaţiei Universitare a Mării Negre, a demonstrat prin cifre şi argumente pertinente că reunirea înseamnă investiţie, nu cheltuială; că fiecare dintre noi am câştiga cca 10 ani din „vârsta economică”; că salariile şi pensiile ar creşte de cel puţin 2 ori (de la 227 la 454 USD) şi, respectiv, de 3 ori (de la 82 la 244 dolari), iar PIB-ul noii Românii l-ar depăşi pe cel al Norvegiei, Cehiei, devenind comparabil cu al Elveţiei.

Şi din punct de vedere istoric opţiunea unionistă o surclasează detaşat pe cea integraţionistă. Adică mai întâi s-a înfăptuit Unirea de la 1918 şi abia apoi am obţinut recunoaşterea ei internaţională şi, implicit, am revenit în familia europeană. Altminteri, ar fi însemnat să punem carul înaintea boilor.

În fine, acest text nu se vrea a fi exhaustiv, ci măcar stimulativ. Personal, dacă ar fi să aleg între Uniunea Europeană şi cea Vamală, cu siguranţă aş opta pentru prima. Dar dintre aderarea la UE sau unirea cu România, o prefer necondiţionat şi conştient pe a doua.