De râsul Mioriţei
0
A mai trecut o zi de umor şi păcăleli obligatorii - 1 aprilie - şi-am revenit la seriozitatea vieţii în care trăim. Am revenit oare? Dacă e să-l credem pe Mark (Twain, de data asta, şi nu „eminenţa cenuşie" la care poate v-aţi gândit) şi să acceptăm că umorul îşi are izvoarele în tristeţe şi că în rai umorul este imposibil, în Republica Moldova ar trebui să aibă umor de calitate până şi Mioriţa.
Meseria - aşa cum m-a obligat s-o fac - m-a condamnat să observ atâta tristeţe, atâta realitate mâhnitoare în statalitatea în care trăiesc, încât am fost nevoit să învăţ a râde pentru a mă proteja.
M-a impresionat şi m-a...amuzat, de exemplu, la un moment dat, până la lacrimi, constatarea cuiva că statisticile (mai ales cele din Republica Moldova, mi-am zis atunci) sunt nişte oameni cărora le-au fost şterse lacrimile.
Am urmărit, cu uşor amuzament de telespectator, şicanele pe care şi le-au făcut politicienii la 1 aprilie, dar şi, în general, modul în care ei îşi mai iau câte o pauză regulamentară din seriozitatea pompoasă la care par să fie condamnaţi, fără înduplecare.
Cu dreptul personal şi suveran de a râde, am constatat că ce umor avem, cu-acela defilăm... Şi că electoratul a surclasat, cel puţin în această privinţă, pe auguştii diriguitori ai destinului lui...
Mi-am amintit cu acest prilej de Ronald Reagan care, supravieţuind unei tentative de asasinat, cu un glonţ la doi centimetri de inimă, le-a spus de pe masa de operaţie chirurgilor: „Domnilor, sper că sunteţi republicani!" (M-am tot opintit degeaba să-mi imaginez pe cineva aici într-o situaţie, Doamne fereşte, similară, spunându-le doctorilor înainte de rectificarea bugetului de stat: sper că sunteţi comunişti, democraţi, liberali, umanişti, mioritici...) Sau, şi mai mult, în afara politicului, m-am gândit dacă-ar fi vreunul, moldovean, ca cetăţenie civică, eventual, care să-şi ceară senin scuze, după o neplăcere similară, ca Reagan, soţiei supărate că: „Draga mea, iartă-mă că am uitat să mă aplec, să mă ascund..."?
Puţinul lucru care-mi revine în memorie e întâmplarea când încă preşedintele Voronin a pronunţat „să vină „salvarea!", ridiculizând declaraţiile unui oponent în Parlament, şi o ambulanţă, autosesizată, a venit imediat, docilă... Şi nu-mi mai amintesc dacă m-am amuzat sau nu...
Mai există simţ al umorului sau, măcar, al ridicolului în ţara politizată în care trăim?
Ziceam de faptul că electoratul cu umorul său, cât a mai rămas, nu dă două parale şi nici o tichie de mărgăritar pe ce oferă publicului ca amuzament clasa politică.
Şi mi-am amintit din nou că, statistic, aproape fiecare dintre proaspeţii sau mai puţini proaspeţii locuitori ai oraşului Chişinău merge la o înmormântare pe la ţară.
Mortul acolo ca mortul - nimic spectaculos şi demn de meditaţie: stă lungit fostul om liniştit pe laiţă şi nu spune nimic... Show - ul e în anturaj şi ce-a mai rămas din seninătatea cu care oamenii fac faţă plecării încă unuia dintre ei... Şi-mi amintesc de-o ocazie mortuară mai recentă. Bărbaţii de la priveghi - mai cu glume...
Nevestele care fac găluştele de praznic - şi ele...Da intră dimineaţa un om trudit, dar bine informat, în ogradă şi, junghiindu-se a râde, întreabă senin pe toată lumea: „Da şi? Badea Gheorghe nu s-o trezit încă?" Şi viaţa parcă e alta... Cine poate glumi aşa, mai are o şansă ca popor. Chiar dacă badea Gheorghe... nu s-o mai trezit.
"Mai există simţ al umorului sau, măcar, al ridicolului în ţara politizată în care trăim?
Se încarcă comentariile...
