Cadril la spartul târgului

Săptămâna trecută, politicienii de la Chişinău au declarat că presa ar fi "răscumpărată". FOTO Reuters

Este un mare mister cum clasa politică şi, în special, câteva mândre căpetenii ale ei vor mai putea convinge data viitoare alegătorii să se apropie de urna de vot.  Sigur că vor reuşi cumva. Interesant va fi cum. Cu ce cuvinte, cu ce expresie a feţii, cu ce ton al vocii... Dacă avem noroc, vom observa poate şi câte o lacrimă pe feţele lor brăzdate de lupte şi suferinţe îndurate pentru oamenii acestui meleag aflat în calea tuturor relelor...

Şi, mai ales, nu va exista tonalitate agresivă pentru care să-ţi ceri scuze ulterior de la victimele nimerite sub tirul invectivelor. De exemplu, de ce să utilizezi un ton răstit, în momente de răbufniri teatralizate? Sau atunci când eşti surprins demachiat...

Nu e mai bine, de pildă, să adopţi un ton melodios, de preferinţă abia-abia murmurat la urechea breslei alcătuite din „lingăi“ şi „vânzători de ţară“ şi să spui: „dulceaţa mea de cumpăraţi şi răscumpăraţi, trece-v-aş duios prin Dardanele...“

Şi-apoi, de ce să sari în capul celora despre care crezi că sunt „cumpăraţi“? De ce nu în capul celora care cumpără mass-media şi o folosesc pe post de camuflaj, de cordon de castitate politică sau ca bâtă pentru descurajare? Celora care nu fac nimic din ce depinde de ei ca mass-media nici să nu fie expusă la iarmaroc pentru ca tot ei s-o cumpere? Camarazi de coaliţie, altminteri,   cu care se poartă, cot la cot, o luptă istovitoare şi devastatoare pentru valori democratice...

Dar şi aici cu băgare de seamă la tonalitate. Adică, din nou şoptit la urechea unuia, de pildă – „oligarhule meu suav şi hrăpăreţ“ sau altuia – „tătucule mumos ce eşti, ce tolerezi sau chiar stimulezi fărădelegile“. Toate, bineînţeles, însoţite de  uşoare muşcături ale lobului urechii şi cu întrebări languroase de genul: „nu te-am linşat cumva politic sau mediatic?“.

Gluma-i glumă, dar ce trebuie, de fapt, să înţelegem e că menţinerea în continuare a AIE nu va mai fi decât pe respiraţie artificială. Pentru a nu risipi chiar totul din deznodământul poveştii de succes. Şi că deja se intră în campanie electorală. Că se face deja inventar al susţinătorilor inocenţi şi clientelei partidelor.

Cadriluri ale liderilor alianţei, de altfel, au fost mereu şi erau chiar productive sub aspectul … transparenţei. Un partener dansa cu altul împotriva unui al treilea şi mai aflai ceva ascuns ca efect al sindromului de preso-fobie. Apoi partenerii se schimbau, şi aflai câte ceva despre celălalt dansator şi tot aşa.

Cadrilul jucat însă după proverbiala vânătoare pare să fie ultimul. Pentru că nu mai este valabilă o coaliţie ai cărei lideri nu s-au solidarizat – din instinctul european pe care şi-l pretind - în atitudinea faţă de cele întâmplate în pădure - un vârf de aisberg, de fapt, în societatea noastră. Şi este, se poate spune cu certitudine, un cadril la spartul târgului. Târg pe care l-au menţinut scrâşnind din dinţi.  

Şi apropo, cât sunt de legitime întrebările despre presiunile şi „atacurile“ mediatice atât la adresa coaliţiei, cât şi la adresa fiecărui lider în parte?

Atâta timp cât există motive rezonabile să se creadă că nu sunt plătite de politicieni, aceste „atacuri“ sunt mai mult decât recomandabile. Şi aşa din toată hărmălaia asta, electoratului, segmentului tânăr în special, nu i se oferă cu cinism decât o robustă prostie ca model de urmat.  

Poţi să eşuezi tehnic sau din alte varii motive să faci faţă aşteptărilor celora care te-au ales... Au mai fost guvernări care, din inocenţă, lipsă de experienţă, lipsă de abilitate, de resurse etc. au dezamăgit şi n-au reuşit să atingă scopurile pentru care au fost alese. Toate sunt de înţeles. Şi de iertat, electoral. Dar când eşti pus în situaţia jenantă de a întrezări în gesturile călăuzelor spre visul european tot mai multe atavisme de troglodiţi politici pre-europeni, au cam pus-o toţi de mămăligă...