Ce te faci cu furăcioşii?

E greu de crezut că un copil-model care îşi face temele la timp şi vă ajută în gospodărie poate să fure. Înainte să reacţionaţi, v-ar fi de folos să ştiţi ce anume îi tentează pe copii.

Copiii de toate vârstele, de la preşcolari la adolescenţi, pot fi ispitiţi să fure din diferite motive, aflăm de pe kidshealth.org., un site dedicat sănătăţii celor mici.

Cei foarte ­mici îşi însuşesc lucrurile pe care şi le doresc fără să înţeleagă că acestea au o valoare materială şi că e greşit să iei ceva fără să plăteşti. Puştii de vârstă şcolară ştiu, de obicei, că nu trebuie să ia obiecte care nu le aparţin, dar adesea o fac pentru că nu au suficient autocontrol.

În schimb, adolescenţii pot fura din amuzament sau pentru că prietenii lor o fac. Unii cred că pot scăpa basma curată. Pe măsură ce li se oferă mai mult control asupra vieţii lor, o parte din adolescenţi fură din dorinţa de rebeliune.

Există însă şi motive complexe care pot contribui la un asemenea comportament. Furia sau nevoia de atenţie pot fi două dintre ele. Gestul de a fura poate să reflecte stresul sau dificultăţile întâlnite acasă, la şcoală ori în grupul de prieteni. În cazuri extreme, furtul poate fi de fapt un strigăt de ajutor atunci când copiii sunt supuşi abuzurilor fizice sau emoţionale. 

În alte cazuri, copiii sau adolescenţii fură pentru că nu îşi permit să plătească pentru lucrurile de care au nevoie sau pe care şi le doresc. De exemplu, unii liceeni pot fi tentaţi să fure pentru a-şi cumpăra branduri la modă. În cel mai rău caz, ei sustrag bani sau bunuri din casă sau din magazine pentru a-şi finanţa o adicţie, cum este cea de stupefiante.

Oricare ar fi motivele, părinţii trebuie să găsească rădăcina comportamentului şi să rezolve problema care stă la baza lui.
Hoaţa clasei

„Am în clasă o fetiţă care fură”, povesteşte Claudiu, profesor la o şcoală generală. „În clasa a şasea le lua banii colegilor din penare. A negat tot timpul, până când ceilalţi puşti au urmărit-o şi au prins-o. A zis că voia bani ca să-şi ia şi ea dulciuri.” Pentru că era şi dirigintele clasei, Claudiu a luat-o deoparte şi a făcut-o să promită că nu mai fură.

„Am stat de vorbă cu ea, i-am explicat că nu este bine să fure. În fine, promisiunea că nu mai face a ţinut-o un an. Acum fură din nou. Chiar azi mi-au zis copiii că au prins-o cu stickul unei colege.” Profesorul i-a explicat din nou ce i se poate întâmpla dacă nu renunţă la prostul obicei.

„Am vorbit şi cu părinţii, dar mamă-sa a luat-o la bătaie. Am aflat că şi de-acasă fură. E posibil să fie cleptomană”, explică dascălul.  Când un copil este prins furând, părinţii trebuie să ţină cont dacă este prima dată când se întâmplă sau dacă deja este un obicei. Copiilor foarte ­mici trebuie să li se explice că e un lucru greşit să furi şi că atunci când iau un obiect fără să ceară voie sau fără să plătească pentru el, fac rău altcuiva.

Dacă, de exemplu, un copil fură o bomboană dintr-un magazin, părintele poate să-l ajute să returneze bomboana. Dacă deja a mâncat-o, ar trebui să meargă cu copilul la magazin pentru a plăti, dar şi pentru a-l pune să-şi ceară scuze. Şi în cazul copiilor de vârstă şcolară se procedează la fel: obiectul sustras trebuie înapoiat.

Până prin clasa a doua copiii ştiu deja că nu e bine să fure, dar e posibil să aibă nevoie să li se explice mai bine consecinţele. De exemplu, dacă un copil vine acasă cu brăţara unui prieten şi este evident că a luat-o fără permisiunea acestuia, părintele ar trebui să-l facă pe copil să se pună în pielea păgubitului, întrebându-l cum i-ar plăcea dacă cineva i-ar lua lui ceva fără să-i ceară voie. Părintele ar trebui de asemenea să-l încurajeze pe copil să-şi ceară scuze pentru ce a făcut.

„Puştiul meu avea vreo cinci ani când s-a gândit să suplimenteze veniturile familiei cu nişte bancnote şterpelite de la un băiat pe care îl ţineam în gazdă”, povesteşte Lorena, o mămică trecută prin multe. „N-a făcut nimic cu banii ăia, doar i-a ascuns în bibliotecă. Când i-am găsit nu ştiam ce-i cu ei şi am făcut o întreagă anchetă.”

Femeia povesteşte însă că, deşi a explicat atunci copilului că nu e bine ce-a făcut, aceea a fost doar prima infracţiune dintr-un şir lung. „Când s-a făcut mai mare îmi lua frecvent bani din geantă. L-am şi bătut, dar degeaba. S-a potolit abia după ce-a împlinit 18 ani, adică de curând. Am avut noi o discuţie serioasă în care i-am spus că-l tai de la «porţie», că nu-i mai dau nimic dacă mai face, iar acum îmi cere dacă are nevoie.”

Bătaia nu e o soluţie

Atunci când fură bani de la părinţi, copiilor ar trebui să li se pună în vedere mai multe moduri prin care îi pot răscumpăra, de exemplu făcând diverse treburi casnice. E important însă ca părintele să nu întindă capcane micului infractor, să nu lase bani la vedere, aşteptând să-l prindă asupra faptului. O asemenea faptă ar putea afecta încrederea dintre copil şi părinte.

Unii adolescenţi au obiceiul să fure din magazine. Când se întâmplă aşa, părinţii trebuie să marşeze pe consecinţe şi să-i confrunte cu agentul de securitate al magazinului. Ruşinea de a fi puşi în faţa propriilor fapte ar trebui să fie o lecţie suficientă şi de durată. Alte pedepse, în special fizice, nu sunt necesare.

Bătaia îi face pe copii furioşi şi există riscul să dezvolte comportamente chiar mai rele. Copiii de toate vârstele ar trebui să ştie că furatul din magazine nu înseamnă doar faptul că iau un obiect de pe un raft, ci că iau bani de la proprietari. De asemenea, ei trebuie să ştie că furtul este o infracţiune şi că poate avea consecinţe mult mai grave decât o simplă pedeapsă acasă. De exemplu, pot ajunge în centre de corecţie pentru minori.

Ajutor profesionist

Dacă un copil fură în repetate rânduri, e posibil să aibă nevoie de ajutorul unei persoane specializate. Recurenţa poate indica probleme mai grave. Atunci e important să luaţi legătura cu un medic de familie, un psiholog, un consilier şcolar sau cu un preot, în funcţie de înclinaţiile familiei.

Deşi în majoritatea cazurilor furtul este deliberat, o mică parte din „furăcioşi” suferă de cleptomanie. Această afecţiune compulsivă rară se manifestă printr-o stare de tensiune sau anxietate înainte de comiterea furtului şi de un sentiment de eliberare în timpul acţiunii, iar obiectul furat este perceput ca o gratificaţie. Ulterior, făptaşul se simte vinovat şi, de multe ori, se descotoroseşte de obiectul furat.