Cele mai oribile torturi aplicate femeilor acuzate de vrăjitorie. Cum funcţionau cizmele pentru ruperea picioarelor
0Istorii au documentat în jur de 500 de procese şi execuţii de vrăjitoare petrecute În Transilvania medievală. De exemplu, dacă un felcer nepriceput nu putea împiedica moartea unui bolnav, spunea că pacientul suferise de „morbus maleficialis”, adică de o boală cauzată de vrăjitoare.
Şi în Transilvania, aflată sub dominaţia străină, au fost "transplantate" practicile vânătorii de vrăjitoare. În secolul al XVII-lea au fost executate ca “vrăjitoare” 25 de femei numai în împrejurimile oraşului braşovean Rupea.
La Târgu Mureş, Sighişoara, Sibiu, Baia Mare, Braşov şi în aproape toate târgurile importante ale Transilvaniei sunt menţionate în această respectivă procese ale vrăjitoarelor. Practicile de acest gen au fost interzise abia în 1768, printr-un edict al împărătesei Maria Terezia, dar există dovezi că acestea au continuat şi după această dată.
De exemplu, grădiniţa vechii primării din Sibiu, „Grădina torturii”, era locul în care erau schingiuite presupusele vrăjitoare. Şi camera de la primul etaj al turnului primăriei din Braşov a văzut multă jale. În „camera de tortură”, denumită la Mediaş „odăiţa”, li se arătau femeilor, mai întâi, instrumentele de tortură, rând pe rând. Din tavan atârna frânghia trecută peste un cilindru. Cu un capăt se legau mâinile acuzatei la spate şi i se trăgeau încet în sus până ce-i ajungeau deasupra capului. Femeile înfricoşate vedeau acolo temuta menghină pentru strivit degetele, cleşti înroşiţi în foc şi „cizmele spaniole”, care comprimau picioarele până frângeau oasele.
Prin apropiere se aflau şi biciurile cu care era torturată victima în timpul interogatoriului. Nu e de mirare că la un asemenea „îndemn”, acuzatele mărturiseau ceea ce li se cerea. Faptul că mărturisirile sunau aproape identic în diferite ţări se explică prin respectarea indicaţiilor din „Ciocanul vrăjitoarelor” de către „judecător”.
Forţate să spună numele complicilor
În timpul torturii, femeile schingiuite erau forţate să spună numele complicelor, nume pe care de teama morţii, trebuiau să le inventeze sau să le mărturisească potrivit sugestiei călăului.
La interogatoriu, una dintre "vrăjitoarele" judecate în Transilvani, Margareta Brus din Sînpetru, în dorinţa de a scăpa de durerile chinuitoare ale torturii, se întrece în autoacuzări:
„Judecătorul: Se spune că aţi avut totdeauna un servitor pus la dispoziţie de diavol.
Acuzata: Da, am fost urmată totdeauna de un câine negru.
Judecătorul: Dacă mai cunoaşteţi alte vrăjitoare, să spuneţi adevărul, căci altfel veţi continua să fiţi torturată înfiorător.
Acuzata: Da, am să spun, căci fac parte dintr-o asociaţie a căpeteniilor”.
Pe baza acestor mărturii, femeia a fost arsă pe rug.
Proba apei
După o întemniţare îndelungată, sfatul oraşului dădea sentinţa. În cele mai multe cazuri cerea proba apei, care trebuia să dea în vileag „vrăjitoarea”. Acuzatei i se legau mâinile şi picioarele de o frânghie, după care era scufundată de trei ori în apă. Dacă femeia cădea la fund, era considerată nevinovată, dacă plutea însă pe apă, ceea ce se întâmpla aproape întotdeauna, deoarece ajutorul de călău ţinea frânghia întinsă, o aştepta moartea pe rug la porţile oraşului. La Sebeş-Alba vrăjitoarele erau „plutărite” în „lazul vrăjitoarelor”, la Mediaş în „Eleşteul săracilor”, la Sibiu în „Lacul croitorilor”, aproape de portiţa morţilor, care ducea peste un pod mişcător, în cimitirul vechi.
„Cu ocazia plutăritului s-a dovedit din nou că principele întunericului nu întreprindea niciodată nimic pentru a-şi salva presupusele aliate. Tot atât d einactiv rămânea şi la proba leagănului. Pretinsa vrăjitoare era pusă pe un cântar din piaţă. Ajutorul de călău se pricepea să facă în aşa fel ca acuzata să cântărească ceva mai puţin decât alţi oameni şi chiar ca cântarul să nu oscileze deloc. Acesta trecea drept o nouă dovadă de vrăjitorie”, spune Carol Gollner, autorul unui material despre procesele vrăjitoarelor, apărut în „Magazin Istoric” (1976).
Citeşte şi:
Se încarcă comentariile...
