Cum s-au jucat marile puteri cu Ardealul. La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Marea Britanie şi SUA s-au opus retrocedării Transilvaniei către România

Sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial a însemnat pentru România şi Ungaria redeschiderea problemei frontierei transilvănene. Potrivit Convenţiei de armistiţiu cu România, semnată la Moscova la 20 ianuarie 1945, se prevedea anularea Dictatului de la Viena. Însă, problema nu era rezolvată pentru că marile puteri au avut poziţii contradictorii.

La „Conferinţa Celor Trei“, zece delegaţi anglo-americani s-au opus retrocedării către România a întregii Transilvanii.

Conferinţa Consiliului Minştrilor Afacerilor Externe de la Londra, din 11 septembrie - 2 octombrie 1945, a readus în atenţia internaţională problema restituirii integrale a Transilvaniei către România.

„Diplomaţia românească a luat cunoştinţă de faptul că încă se mai considera deschisă problema retrocedării integrale a Transilvaniei, astfel Gheorghe Tătărescu menţiona la 1 aprilie 1946 că la «12 septembrie 1945, la Conferinţa Celor Trei, zece delegaţi anglo-americani s-au opus retrocedării întregii Transilvanii cerută de Delegaţia sovietică». La 2 octombrie 1945, prima sesiune a Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe ai celor cinci ţări a luat sfârşit fără a se face public niciun comunicat, ceea ce a lăsat loc unor speculaţii ale presei. Avocatul Alexandru Negrea a discutat cu prim-ministrul Petru Groza problema restituirii Transilvaniei în totalitate. Groza a afirmat, dându-şi cuvântul de onoare, că «va demisiona pentru a lăsa locul unei persoane indicate de Iuliu Maniu dacă S.U.A. şi Marea Britanie sunt pregătite să garanteze restituirea Transilvaniei»“, arată profesorul de istorie Marian-Alin Dudoi.

Jocul Marii Britanii 

Poziţia Marii Britanii nu a fost în favoarea restituirii integrale a Transilvaniei. Guvernul britanic considera că participarea României la război nu trebuia să fie singurul argument pentru ca Transilvania să revină în întregime României şi că sprijinea solicitarea SUA pentru efectuarea unei examinări de către experţi. Marea Britanie solicita unele concesii din partea ruşilor, pentru a-şi manifesta susţinerea.

„La Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe de la Londra, poziţia britanică a fost intermediară între cea sovietică, de restituire integrală, şi cea americană, prin care Ungaria primea rectificări nedefinite la zona de frontieră care ar fi adus o jumătate de milion de maghiari transilvăneni în Ungaria. Motivaţia britanică se justifica prin «contribuţia României la război nu era singurul factor şi că era important să se ajungă la o frontieră cu adevărat echitabilă şi că problema ar trebui analizată de un subcomitet de experţi». Foreign Office s-a pronunţat pentru a oferi «sprijin deosebit americanilor referitor la solicitarea unei examinări a experţilor şi că noi vom accepta punctul de vedere rusesc dacă vom fi siguri de concesii în alte probleme din partea ruşilor», mai notează profesorul de istorie Marian-Alin Dudoi.

Marea Britanie a cerut un acord între România şi Ungaria

La începutul anului 1946, Anglia dădea semne că va fi în favoarea restituirii Transilvaniei în totalitate, însă nu avea o poziţie clară. „La sfârşitul lui februarie, F.T. Gusev, ambasadorul sovietic la Londra, se arăta dispus ca delegaţia sovietică să înainteze proiectul tratatului de pace cu România. Ca urmare, Foreign Office a elaborat în grabă tactica de urmat în abordarea problemei Transilvaniei. Guvernul englez dorea, întâi de toate, definirea exactă a liniei de frontieră sovieto-române deoarece la sfârşitul războiului, trupele sovietice ocupaseră insulele care serveau drept puncte de control în Delta Dunării. La 28 februarie 1946, Foreign Office, analizând problema Transilvaniei în acest context, constata că «din septembrie 1945, atitudinea noastră s-a modificat întrucâtva, în sensul că de acum înclinăm spre păstrarea intactă a frontierei stabilite la Trianon» şi «informăm acum delegaţia Statelor Unite că nu ne opunem ca aceasta să ridice problema frontierelor, în măsura în care consideră corect să o facă, deşi în ceea ce ne priveşte nu suntem convinşi că o modificare a frontierei existente între România şi Ungaria este într-adevăr de dorit»“, mai arată istoricul.
 

Jocul Marii Britanii continuă şi anunţă statul român că este gata să recunoasă alipirea Transilvaniei, dacă cele două state vor încheia un acord, lucru imposibil de realizat. „În urma nemulţumirii regelui Mihai referitor la informaţiile care vizau sprijinul britanic acordat Ungariei în problema Transilvaniei, Ernest Bevin, secretarul de stat al Foreign Office, dăduse dispoziţii reprezentantului său la Bucureşti să-l înştiinţeze pe suveranul român că britanicii «nu aveau intenţia să propună ori să sprijine vreo modificare a frontierei de la Trianon, dar că erau gata să recunoască orice fel de rectificare convenită printr-un acord comun între România şi Ungaria”, mai arată Marian-Alin Dudoi. 

Gheorghe Tătărescu, ministrul de externe al României la sfârşitul războiului FOTO wikipedia.ro

Încercarea de a ajunge la un acord a eşuat, aşa cum era de aşteptat. „Pál Sebestyén, secretar general al Ministerului Afacerilor Externe din Ungaria, s-a deplasat la Bucureşti şi la 27 aprilie 1946 a fost primit de viceprim-ministrul şi ministru al Afacerilor Străine, Gheorghe Tătărescu, precum şi de premierul Petru Groza. Gheorghe Tătărescu nu a împărtăşit punctul de vedere al lui Sebestyén, potrivit căruia frontiera de apus a României reprezenta o chestiune deschisă, şi a afirmat că, prin participarea la războiul Naţiunilor Unite cu 20 de divizii şi 100.000 de victime, «condiţia de care depindea restabilirea vechii frontiere a fost îndeplinită, ceea ce rămâne de făcut, fiind confirmarea acestei frontiere la Conferinţa de Pace». Primirea la prim-ministrul Petru Groza s-a produs în cursul aceleiaşi zile, la orele 18,00. Premierul, după ce a ascultat propunerile lui Sebestyén, a declarat că era partizanul reconcilierii între naţiunile ungară şi română“, mai menţionează profesorul de istorie.

Victoria României şi poziţia pro Ungaria a SUA

În ciuda acestor presiuni, România a fost fermă în ceea ce priveşte problema revenirii Transilvaniei şi a reuşit să aibă câştig de cauză la Consiliul miniştrilor de externe de la Paris.

„Holman, reprezentantul politic britanic la Bucureşti, a fost informat de Vasile Stoica, secretarul general al Ministerului Afacerilor Străine, despre faptul că «România este dispusă să accepte decât frontiera stabilită la Trianon, iar în cazul în care guvernul ungar doreşte să discute despre îmbunătăţirea relaţiilor ungaro-române, trebuie să aştepte până la încheierea tratatelor de pace cu marile puteri». (...)

Discuţiile privind proiectul Tratatului de pace cu România au început la 7 mai la prima sesiune a Consiliului miniştrilor de externe de la Paris. Un loc deosebit revenea problemei Transilvaniei. Consiliul Miniştrilor de Externe a declarat nul şi neavenit Dictatul de la Viena. S-a restabilit starea de drept consfinţită prin Tratatul de la Trianon. Arbitrajul de la Viena dăinuise spaţiului unei dictaturi. Hotărârea Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe nu a confirmat eforturile diplomaţiei de la Budapesta la conferinţele de la Moscova, Londra şi Washington“, precizează istoricul Marian-Alin Dudoi.

Acesta arată că, într-un articol apărut într-un important ziar american, singurul care s-a opus restituirii în integralitate a Transilvaniei a fost ministrul de externe american James Byrnes: „Într-un articol publicat la 8 mai 1946 în cotidianul New York Times, ziaristul C.L. Sulzberger a menţionat că ministrul de externe american James Byrnes a fost singurul care şi-a exprimat opinia că ar trebui discutat dacă România trebuie să primească întregul teritoriu al Transilvaniei, însă ceilalţi miniştri de externe au fost ferm de partea României, inclusiv «ministrul de externe al Angliei, dl. Bevin nu era interesat în această chestiune».

La încheierea armistiţiului cu România, Statele Unite pledaseră pentru schimbarea graniţei ungaro-române, în sensul alipirii la Ungaria a câtorva mici teritorii cu populaţie predominant maghiară. Marea Britanie şi Uniunea Sovietică nu fuseseră însă prea entuziasmate. Statele Unite şi-au menţinut poziţia până la 7 mai 1946, când Byrnes a acceptat propunerea anglo-sovietică privind păstrarea graniţelor existente“. 

Interesele Marii Britanii 

În cele din urmă, la Conferinţa de Pace de la Paris, reprezentantul Marii Britanii a susţinut poziţia României în privinţa reintegrării Transilvaniei.

„La 5 septembrie 1946, Comisia Politică şi Teritorială pentru România a Conferinţei de Pace de la Paris a adoptat propunerea pentru articolul 3 al Tratatului de pace cu România. Reprezentantul Marii Britanii în comisie, Gladwynn Jebb, a apreciat în mod pozitiv punctul de vedere românesc privind retrocedarea integrală a Transilvaniei, care se justifica prin «entitatea politică a Transilvaniei dovedită de 20 de ani, unitatea economică a Transilvaniei care se opune oricăror amputări teritoriale şi legislaţia minoritară românească demnă de toată lauda». Discuţiile generale asupra Tratatului de Pace cu România au avut loc în data de 10 octombrie 1946, după care s-a trecut la votarea lui pe articole, care au fost adoptate, în general, aşa cum au fost aprobate de comisii“, mai arată profesorul de istorie gorjean citat.
 

Potrivit acestuia, Marea Britanie avea interese economice şi comerciale mai mari în România. Însă, guvernul laburist avea simpatii pentru guvernul prooccidental maghiar având ca efect relaţii diplomatice mai dezvoltate ceea ce a dus la o politică de echilibru faţă de România şi Ungaria. Anglia nu a sprijinit solicitările guvernului maghiar privind obţinerea unor teritorii în Transilvania de nord-est deoarece Uniunea Sovietică ocupase cele două ţări şi ca atare influenţa britanică era cvasiinexistentă.

Mai puteţi citi:

Cărturarul maghiar care a condus Transilvania, iubit de români şi de unguri: „Căutaţi mereu acei tineri care ştiu să respecte la toţi valorile”