Pensionarii care luptă să-i salveze pe infractorii-copii: „Toţi pleacă de la sintagma «Nişte hoţi, nişte criminali, îşi merită soarta!»“
0
Pastorul Viorel Lupu şi antrenorul de şah pensionar Nicu Barbărasă au început în ianuarie 2018 un nou proiect într-un centru de detenţie a minorilor, fiind convinşi că tinerii care au apucat pe căi greşite pot să-şi schimbe cursul vieţii.
Viorel Lupu, fost militar, fost profesor la Academia Navală Constanţa, în prezent pastor al Bisericii „Vestea Bună“ din Slatina, şi Nicu Barbărasă, pensionar, antrenor personal de şah pentru copiii care vor să înveţe sau să se perfecţioneze în jocul minţii, ajuns de asemenea de pe alte meleaguri, din Moldova, în Oltenia, au început în ianuarie 2018 cursurile de şah în Centrul de Detenţie a Minorilor din Craiova.
Dacă pastorul Viorel Lupu împlineşte, în aprilie, nouă ani de când le întinde, sub forme diverse, o mână fermă tinerilor care, la un moment dat, au apucat pe căi greşite, ajungând în detenţie, pentru Dumitru Barbărasă demersul a fost o noutate absolută. Şi cele simţite mergând acolo, de asemenea. Povesteşte, alegându-şi cuvintele, despre experienţele acelor suflete, n-ar vrea să judece, n-ar vrea să rănească pe nimeni. „Sunt încă modelabili şi sunt parte din generaţia de mâine, să contribuim cât este posibil la schimbarea acestor destine. Sunt adaptaţi, într-un fel, la mediul ăsta, sunt foarte bucuroşi când ajungem acolo, dar îşi ascund bucuria ca şi cum ar fi degradant pentru ei să şi-o manifeste. Faptul că participă la astfel de activităţi îi încântă, dar îi şi sperie. Ei au o stare permanentă de frică.“, începe discuţia cu Dumitru Barbărasă.
Pastorul Viorel Lupu, în schimb, în anii scurşi a avut ocazia să-i surprindă în ipostaze diverse, aproape că le cunoaşte şi le anticipează fiecare reacţie. A consiliat sute de copii şi, având susţinerea unui român emigrat în Statele Unite, i-a ajutat pe cei pe care familia i-a uitat între zidurile centrului de detenţie sau pe cei care niciodată n-au ştiut ce înseamnă o familie.
„Eu cred că în proporţie de 90% sunt recuperabili“
În urmă cu nouă ani, asociaţia „Familii pentru familii“ şi-a găsit la Slatina omul potrivit pentru un program deloc uşor de implementat. Nu sunt mulţi cei care acceptă să lucreze cu deţinuţii, fie ei adolescenţi şi tineri, iar şi mai puţini îşi duc sarcina până la capăt. Când îl întreb pe pastorul Lupu ce posibilităţi au în detenţie tinerii condamnaţi pentru furturi, tâlhării, violuri, chiar crime, mă surprinde răspunsul. „Foarte multe“, asta pentru că zeci de organizaţii şi persoane fizice se oferă să le fie de ajutor şi vin cu propuneri de proiecte diverse, chiar dacă nu toţi rezistă de-a lungul timpului. Mai mult, pastorul consideră că 90% dintre tinerii infractori pot fi aduşi pe drumul cel bun, crede cu tărie în cei trei R -Recuperare-Reabilitare-Reintegrare.
„Toţi care mergem acolo facem acelaşi lucru, îi pregătim, îi recuperăm, îi reabilităm şi-i pregătim pentru societate, dar de la poarta penitenciarului ei nu mai au nicio speranţă, nimeni nu-i mai preia, nimeni nu-i mai bagă-n seamă. Acolo, în interiorul centrului, ei sunt aşi, ar fi foarte buni muncitori. (...)
Eu cred că în proporţie de 90% sunt recuperabili, procentul care rămâne, nu ştiu unde aş putea să-i încadrez, dar şi Domnul nostru Iisus Hristos a avut 12 ucenici şi a avut un Iuda între ei. Sau sunt bolnavi, au diferite afecţiuni, sau au familii care au tradiţia furtului... Unul m-a întrerupt în timpul unui curs şi mi-a spus aşa – «cu mine vă chinuiţi degeaba. Eu când o să ies de aici, tot hoţ o să fiu, pentru că din asta se trăieşte cel mai bine, asta e o artă».
„Ceea ce lipseşte la noi este mediul social, care nu ia în calcul situaţiiile astea. Nu-i ia în calcul pe cei liberi, ce să mai vorbim de aceşti copii“, continuă Dumitru Barbărasă. Ce se întâmplă de fapt este că tinerii care şi-au conştientizat greşeala, şi-au acceptat pedeapsa şi care chiar sunt determinaţi să-şi schimbe viaţa, se lovesc de adevăratul zid de-abia la ieşirea din închisoare.
„Acolo, să fii slab, să plângi, de exemplu, îţi poate crea mari probleme“
În prezent, din cei 600 şi ceva de copii şi tineri din centrul de detenţie din Craiova, judeţul Dolj, aproape 100 au solicitat consiliere din partea pastorului, iar câteva zeci vin să înveţe şah cu Dumitru Barbărasă. O prevedere legală le permite să solicite această consiliere, iar conducerea este obligată să le-o înlesnească. Aşa s-a ajuns ca de la o întâlnire pe lună, stabilită la primele contacte, în urmă cu nouă ani, pastorul să meargă, în prezent, de două ori pe săptămână în centrul de detenţie. Lunea tinerii joacă şah, iar pe terenul astfel pregătit de Dumitru Barbărasă, pastorul intervine cu sfaturile pentru viaţă.
„Au crescut pe străzi, prin canalizări, marea majoritate, părinţii despărţiţi, plecaţi prin străinătate, peste 60%-70% se încadrează aici. Prin sistemul de protecţie cred că 80% au trecut, chiar dacă au avut familie. Crescând, de pe la 10-11 ani, crescându-le şi pretenţiile, au început să fure, să tâlhărească, să facă rost de bani. Au fost racolaţi de grupări din astea mai mari. S-au folosit de ei, nu infractori periculoşi, cei mai mari ca ei cu 2-3 ani, de 16-17 ani, i-au folosit la spargeri, tâlhării. Dar de la 14 ani se răspunde penal şi primesc jumătate din pedeapsa adultului. Acum sunt foarte circumspecţi la a-şi arăta starea. Acolo, să fii slab, să plângi, de exemplu, îţi poate crea mari probleme. Au de pierdut foarte mult, îi consideră slabi şi îi supun la tot felul de lucruri. Sunt lucruri grave, pe care nu le pot spune, le-am discutat cu conducerea penitenciarului, dar am recuperat foarte mulţi dintre ei, sunt, totuşi, produsul societăţii noastre, nu ne putem lepăda de ei. (...)Când m-am dus acolo cineva mi-a zi- dom’ne, degeaba încerci, că 75-80% se-ntorc aici, în sistemul penitenciar! Din cei cu care am lucrat eu în perioada asta de 9 ani, vreo 600 care au trecut prin asociaţia noastră Familii pentru Familii, din ce-am auzit, pentru că s-au răspândit prin toată ţara, nu am cunoştinţă ca mai mult de 25-30 să se fi întors în penitenciar, dar am cunoştinţă de foarte mulţi care şi-au schimbat viaţa, şi pot să vă dau câteva exemple concrete“, insistă pastorul să convingă de necesitatea de a se investi în aceşti tineri care merită, fie şi numai pentru liniştea societăţii în care trăim, o a doua şansă.
Ajungem, astfel, să povestim despre schimbarea radicală a lui Ciprian, un tânăr din Olt trimis în detenţie pentru tâlhărie, care la ieşire s-a gândit adânc la sfaturile pastorului, i-a cerut acestuia o recomandare şi, în baza ei, s-a angajat la un local din Vâlcea. Patronul l-a urmărit îndelung, a prins încredere şi, deşi este cel mai tânăr, l-a făcut şef. „Şi m-a sunat într-o zi că patronul vrea să mă cunoască“, a povestit pastorul.
„Stă pe bancă, în faţa penitenciarului, mi-a dat numărul dumneavoastră de telefon“
Însă nu toate poveştile se încheie la fel de frumos. Uneori, aproape că detenţia este singura perioadă limbede din viaţa acestor copii, grija zilei de mâine măcinându-i şi trimiţându-i pe mulţi înapoi. E greu de spus ce se va întâmpla, spre exemplu, cu Vasilica, fata care de curând a părăsit centrul şi a ajuns la rudele din Roman. Pastorul spune că se va găsi o cale, se caută soluţii, doar că nu fiecare tânăr va putea fi luat de mână şi dus acolo unde şi-ar putea găsi locul.
„M-a sunat directoarea şi mi-a spus – domnul pastor, am eliberat-o pe Vasilica din Roman. - Foarte frumos, chiar mă bucur, e o fată care s-a schimbat! - Da, dar avem o problemă – nu are familie, nu are cine să vină s-o ia. - Păi, cum, că a spus că la Roman are o bunică sau o mătuşă? - Da, dar până acolo îi trebuie bilet de tren, îi trebuie... - Păi, şi ce face acum? - Stă pe bancă, în faţa penitenciarului, mi-a dat numărul dumneavoastră de telefon. - Am zis – OK, să stea acolo liniştită. - Stai liniştită, pentru că eşti în siguranţă! - Da, dar ce mă fac, dumneavoastră sunteţi în Slatina, eu sunt aici, e 3 jumătate, se întunecă, eu sunt tânără, nu ştiu cum să ajung... - Stai acolo, este un magazin peste stradă, spune-i doamnei că am rugat-o eu să te ţină, va veni cineva la tine. Am vorbit cu un coleg din Craiova şi în 17 minute colegul meu a fost cu maşina, a preluat-o, a dus-o la gară, i-a cumpărat bilet, pacheţel, a ajuns acasă şi m-a sunat a doua zi mătuşa ei. - Vă mulţumesc, faceţi ceva pentru ea, nu are de nici unele, tentaţiile sunt mari, faceţi ceva! - Şi acum căutăm soluţii, nu e imposibil, găsim acolo biserici, asociaţii în zonă. Asta e marea problemă, de-aia se reîntorc. Ei sunt pregătiţi, sunt recuperaţi, gata de muncă, cum iese un elev din şcoală, şi-l întreabă angajatorul ce experienţă are. Ei rezistă o zi, două, trei, şi-amintesc – dom’ne, a zis pastorul ăla să nu mai fur, că ajung iar în puşcărie. A cincea nu mai poate, că-i e foame, îi e frig, poate are şi-o poftă, vrea să bea un suc, şi dacă n-are cu ce să şi-o satisfacă... Aşa că fură, sparge...“, a povestit pastorul.
Când şi cei care le-au dat viaţă îi renegă
O altă poveste este cea a lui Vasile, un tânăr care ispăşeşte 11 ani pentru omor, unul pe care, spune pastorul, este posibil să nu-l fi făcut el. Băiatul are ceva probleme, dar şi o mare nevoie de susţinere.
„Foarte mulţi au familii, dar nu vor să-i ajute. Am avut o situaţie cu un tânăr – a făcut o crimă, dar băiatul, cam sărac cu duhul. Avea o problemă de sănătate, eu nici nu l-aş fi închis, l-aş fi dus într-un spital. 11 ani a primit, pentru o crimă pe care nici nu cred că a făcut-o el, din ce-am discutat cu el şi cu poliţistul din localitate. Patru ani au trecut, el avea tată bun şi mamă bună, tata cam în vârstă, s-a căsătorit târziu, patru ani de zile nu l-a vizitat. Am luat legătura, undeva în Vâlcea – nea Ioane, ai un copil, şi eu am patru şi dacă nu-i văd... - Cine, dom’ne, criminalul ăla, noi suntem oameni serioşi, ne ştie lumea în localitate...!
Foarte bine că sunteţi serioşi, dar e copilul dumneavoastră. Patru ani au trecut de când nu l-aţi văzut. Nu ştiu cum arăta atunci, dar acum e înalt, are 1,87. - Aa, a crescut.. - Păi, da, a crescut, n-ai vrea să-l vezi?
A stat el, s-a mai gândit – Păi, da, dar uite, noi suntem oameni săraci, n-avem bani. - Ok, luaţi aici, cumpăraţi ce credeţi de cuviinţă şi vă duc eu. Am vorbit cu prietenul din America şi a zis – Du-te, ia-l cu maşina din poartă şi-l duci înapoi în poartă, nu-l costă nimic.
A venit tata, mama şi o surioară a lui de 12 ani, care avea 8 ani când a intrat el în închisoare. Psihologul de acolo, ne-am sfătuit, a zis – nu vreau să-i las pe ei singuri, băiatul vă ascultă pe dumneavoastră...
Am intrat în camera de vizită, ne-am supus rigorilor. Am stat toţi trei. Băiatul, de 1,85 m, se uita la tata, tata la 1,60 m. - Ce faci, Vasile, ai crescut?! - Îhî!
Vă spun, îmi venea să-l iau pe omul ăla de gât să... M-am dus şi l-am luat de după umeri şi i-am spus – Nea Ioane, e băiatul dumitale. Tremura băiatul, efectiv. - Vasile, e tatăl tău care te iubeşte, dacă ai şti ce ţi-a adus în sacoşele astea....
Fetiţia s-a aruncat şi ea când a văzut. Mama a stat deoparte, după această scenă s-a alătrat şi ea: - Mamă, ce faci tu pe-aici? Să fii cuminte, mamă!“, povesteşte cel pe care tinerii au ajuns să se sprijine.
Cum s-au pus bazele sistemului de ajutorare a copiilor
Însăşi posibilitatea acestor tineri de a primi ajutor de la asociaţia „Familii pentru Familii“ are o poveste. Un cetăţean român emigrat în comunism, ajuns un prosper om de afaceri în America, s-a gândit să le dea o şansă acestor copii după ce chiar unul dintre copiii săi a trecut printr-o experienţă similară. Deşi cu o educaţie solidă, tânărul s-a lăsat, la un moment dat, pradă tentaţiilor, a intrat în anturaje de tot felul şi a ajuns într-un centru de detenţie, la o vârstă fragedă. Acolo şi-a petrecut patru ani şi jumătate, însă în această perioadă, reamintindu-şi învăţăturile tatălui său, a reuşit, la rândul său, să aducă pe calea cea bună mulţi dintre tinerii ajunşi, ca şi el, într-o situaţie pe care n-au anticipat-o.
„Şi atunci tatăl lui a zis – se poate, mă duc în România şi caut un om să facă asta în închisori“, a povestit pastorul, completând „te mai înjură, te scuipă, te batjocoresc. Cu un puşcăriaş nu poţi să stai de vorbă cum stăm noi aici, îţi vorbeşte urât, îţi cere bani, nu acolo pe loc, pentru că nu are voie, să-i pui în cont. Tot felul de chestii, şi trebuie să ştii să-i abordezi ca să-i mai poţi întâlni“, a mai spus pastorul pe care de acum nu-l mai descurajează astfel de comportamente, deşi, din cei peste 30 de parteneri externi ai centrului, câţi erau cu aproape zece ani în urmă, acum au rămas mai puţin de zece. Când tinerii îşi înving teama, iar pastorul le câştigă încrederea, află că, deşi cu un cazier în spate, ar putea deveni, într-o zi, ce-şi doresc. Dumitru barbărasă le spune, la rândul său, că ei conduc, de fapt, atunci când joacă şah, o armată de generali.
Casele care ar fi putut fi construite – „Dom’ne, eu sunt om de afaceri, ăştia sunt oameni de nimic“
Dincolo de vorba bună, de sfaturi, de ajutorul la ieşirea din închisoare, de o recomandare şi lucrurile pe care zi de zi se străduiesc aceşti oameni să le facă pentru tineri, s-a încercat, la un moment dat, mult mai mult, în baza unui proiect european dorindu-se construirea unor locuinţe şi ateliere destinate celor care îşi ispăşesc pedeapsa. După zbateri de luni de zile, răspunsul autorităţilor a fost dezamăgitor.
„Am vrut să accesăm o axă pe social, sunt vreo doi ani de-atunci, să le construim nişte locuinţe, colegul meu din America a fost dispus să creeze locuri de muncă aici, cel puţin 20, să deschidă o afacere, am strâns banii, trebuia 20.000 euro, partea noastră, pentru 2 milioane euro, tot proiectul. Am pregătit proiectul, am fost cu managerul de proiect până la rang de ministru secretar de stat la întâlnire, şi-am discutat. Ni s-a spus – e minunat ce vreţi să faceţi, statul nu are nimic pentru ei, se duce fiecare unde vede, unde crede. - Asta vrem să facem noi, cât s-o putea, am explicat. - Este minunat ce vreţi să faceţi, dar.... Se-nregistrează?Nu mai spun mai departe. S-a blocat aici.
Românii sunt obişnuiţi să scoată un profit din aproape orice, or noi aici n-avem niciun profit, ne cheltuiam un profit. Am găsit clădiri devalizate, părăsite, am mers începând din Mehedinţi, Dolj, Olt, Vâlcea, am fost, am vorbit la nivel de consiliu judeţean, de prefect, la Strehaia găsisem nişte clădiri şi i-am rugat să le amenjăm noi, să facem acolo şi ateliere de lucru, să producem ceva, oamenii ăştia să fie angajaţi – da, da, da, i-am dus, am consumat, am cheltut un pic, până când americanul a zis – dom’ne, eu sunt om de afaceri, ăştia sunt oameni de nimic. Nu mai dau un dolar!“, a povestit, dezamăgit, Viorel Lupu.
Se încarcă comentariile...
