Mărturia unui fost militar în termen care a petrecut Crăciunul în subsolul TVR: „I-am scos printr-o gură de canal, că-i linşau oamenii, şi i-am trimis la Bucureşti“
0
În decembrie 1989 era militar în termen, într-o unitate de elită. A executat misiuni la Timişoara şi Bucureşti în timpul Revoluţiei, dar a văzut şi minerii în acţiune şi a simţit furia mulţimii la Târgu-Mureş. A fost rugat să i se acorde titlu de luptător şi a refuzat, scârbit de jocurile murdare ale şefilor asociaţiilor de revoluţionari.
Doru Neacşu avea 18 ani când a fost trimis în misiune, alături de colegii săi, în decembrie 1989, mai întâi la Timişoara.
„Eram la paraşutişti, la Unitatea 01841, din Caracal. Noi, la vemea respectivă, fiind militari în termen, aveam şi noi televizoare, şi ne uitam pe bulgari, în special. Am intuit că ceva se va întâmpla, pentru că văzusem cu puţin timp în urmă cum preşedintele Bulgariei fusese înlăturat de la putere, paşnic, pentru că eu cred că el chiar a înţeles care era mersul istoriei, sau care erau jocurile strategice, geopolitice, şi s-a retras. La noi, din păcate, a fost altceva.
La un moment dat chiar am avut nişte discuţii cu nişte colegi, pe 15 decembrie, eram de gardă şi chiar am discutat în corpul de gardă că ceva se va întâmpla. A doua zi am fost chemat la ofiţerul cu pregătirea politică şi mi-a spus să vorbesc mai puţin şi să-mi văd de treabă, că s-ar putea să suport consecinţele“, şi-a amintit fostul militar, astăzi director-adjunct al Agenţiei de Plăţi şi Intervenţii pentru Agricultură (APIA) Olt.
„Ni s-a transmis că trebuie să avem cartuş pe ţeavă în permanenţă“
Schimbarea a venit chiar mai repede decât intuiau militarii. La nici trei zile au fost anunţaţi că pleacă în misiune, peste 100 de militari. „Pe 18 decembrie, la ora 16-17 seara, ni s-au repartizat câte două unităţi de foc - fără să exagerez, cred că 300 de cartuşe, de fiecare soldat, printre care şi trasoare – erau acele cartuşe care şi iluminau – şi am fost îmbarcaţi de pe aerodromul Deveselu în avioane de tip AN 26, am fost transportaţi pe aeroportul Gearmata, din Timişoara.
Am fost transportaţi cu nişte camioane militare într-o unitate militară, care era păzită cu două rânduri de pază, cu mitraliere şi cu tot armamentul greu din dotarea unităţii. În acea unitate ni s-a ţinut un aşa-zis discurs de către un colonel – nu ni se explicase nimic despre ce se întâmplă în Timişoara, decât acel colonel, de artilerie, din câte îmi aduc aminte, ne-a explicat că în Timişoara se produc lucruri grave, huligani care s-au dedat la acţiuni criminale, au incendiat magazine, instituţii publice, atacă oamenii pe stradă. Ni s-a transmis că trebuie să avem cartuş pe ţeavă în permanenţă şi să nu permitem în dispozitivele în care vom fi dispuşi ca lumea să se adune şi să pătrundă în anumite locuri pe care ei le considerau strategice – Piaţa Operei, Comitetul Judeţean de Partid ...“, şi-a amintit Doru Neacşu, precizând că aflase, totuşi, înainte de îmbarcare, de la un văr de-al său, pilot pe avioane de vânătoare, că timişorenii s-au revoltat împotriva regimului.
„Acolo am avut noroc de un comandant, maiorul Tabacu, era maior la ora respectivă, care, mai mult voalat, aşa, ne-a transmis să nu cădem pradă emoţiilor - şi cu siguranţă au fost acestea, atunci când vedeai mulţime de oameni care striga Jos Ceauşescu!, Libertate! – şi să răspundem cu foc oamenilor lipsiţi de apărare, pentru că Armata, exact aşa ne-a transmis, şi mi se ridică părul pe mine când îmi aduc aminte, nu trage împotriva propriului popor“, explică fostul militar în termen.
„La momentul ăla plana incertitidinea, incoerenţa, neîncrederea, nu mai aveai încredere nici în cel pe care-l vedeai îmbrăcat într-o ţinută militară“
Au urmat zile pline de confuzie, de pericol. „Eram foarte obosiţi, somnul nu mai exista la noi, mai erau şi alte unităţi din Timişoara, nu-mi aduc aminte să fi fost şi din ţară. Oboseala era prezentă în trupul şi în mintea noastră. Mai mult decât atât, am fost pe punctul de a ne pierde vieţile în câteva situaţii, şi am să dau un singur exemplu: în noaptea de 20 decembrie, cu un pluton al companiei Stat major în care mă aflam şi eu, ne deplasam către Magazinul Bega, pentru că primeam prin staţiile radio fel şi fel de informaţii false cum că la subsolul magazinului Bega există nişte terorirşti care vor să arunce în aer acea clădire. Totodată, colegii din celălalt pluton primeau informaţii că din spatele magazinului Bega vine o echipă de securişti-terorişti care vor să îi atace – ăştia eram noi. Când am ajuns acolo s-a creat o ambuscadă de nedescris, se trăgea din toate părţile, ne-am culcat la pământ toţi, noi eram vreo 30 de inşi, comandanţii noştri au început să strige, pentru că şi-au dat seama că noi ne împuşcam unii pe alţii, iar unii colegi, pregătiţi pentru astfel de misiuni, au reuşit să se infiltreze şi să ajungă la colegii noştri şi astfel să evităm o vărsare de sânge. După ce şi-au dat seama că nu le-a reuşit strategia de a ne face să ne împuşcăm unii pe alţii, la un interval de 20-30 de minute a început să se tragă asupra noastră. Erau alţi soldaţi aparţinând altor unităţi militare şi altă armă. Se trăgea dintr-o clădire vecină, am reuşit să ajungem în final iar la ei, tot prin acţiuni specifice, pentru că eram pregătiţi, şi am constatat că erau soldaţi de la o unitate militară care nu cunoşteau ţinutele armei noastre, ale paraşutiştilor. Eram, pentru alţii, teroriştii perfecţi. Am reuşit în final să oprim focul şi reacţia celorlalţi soldaţi. La momentul ăla plana incertitidinea, incoerenţa, neîncrederea, nu mai aveai încredere nici în cel pe care-l vedeai îmbrăcat într-o ţinută militară. Era efectiv un calvar“, a povestit Neacşu.
„Oamenii veneau cu flori, ne spuneau - Armata e cu noi! Vă iubim, sunteţi fraţii noştri! Şi voi sunteţi români, şi noi suntem români!“
Episodul relatat nu a fost singular, din contră, a povestit Doru Neacşu, experienţele la limită s-au ţinut lanţ, până la momentul în care, în 22 decembrie, militarii din unitatea caracaleană erau îmbarcaţi cu destinaţia Bucureşti, pentru că misiunea lor nu se încheiase.
„Făceam bariere, ca oamenii să nu se deplaseze – armam pistoalele mitralieră, iar oamenii, săracii, se opreau, pentru că veneau grupuri-grupuri, la Piaţa Operei, la Catedrală, la Comitetul de Partid...
De asemenea, în timp ce ne depasam către un obiectiv, încărcaţi în camioane – dormeam foarte puţin, din mers aproape, pe unde apucam, dormeam 5-10 minute şi gata – din puşcăria Timişoarei s-a executat asalt cu foc automat asupra camioanelor cu care ne deplasam. Şi de acesată dată am fost inspiraţi, am sărit din camioane din mers şi am reuşit să ne adăpostim în nişte şanţuri de pe marginea drumului. Important este că nu am răspuns cu foc asupra celor din interiorul puşcăriei, fapt care i-a făcut să înţeleagă – pentru că erau tot militari acolo - că noi nu suntem terorişti. Pentru că li se transmiseseră tot felul de informaţii, că teroriştii au pus mâna pe camioane militare, pe ţinute militare şi sunt îmbrăcaţi în ele, era, aşa, o chestie de nu-ţi venea să crezi, eu cred că am pierdut în zilele alea câţiva ani din viaţă. Faptul că am avut pregătirea fizică şi psihică necesare, şi comandanţi pe care eu îi respect foarte mult, au făcut să evităm vărsări de sânge în Timişoara. Iar noi, unitatea de paraşutişti, zic că ne-am comportat exemplar şi am reuşit să evităm orice provocare, accident care să ducă la decesul unor oameni. Au fost câţiva răniţi în rândul nostru, iar până când ne-am întors în unitate, şi morţi.
Eu, vă spun, nu aş fi executat foc asupra oamenilor. Oamenii veneau cu flori, ne spuneau - Armata e cu noi! Vă iubim, sunteţi fraţii noştri! Şi voi sunteţi români, şi noi suntem români.
„I-am scos printr-o gură de canal, că-i linşau oamenii, şi i-am trimis la Bucureşti tot cu un avion militar“
Am văzut şi morţi, ne-am deplasat, la un moment dat, şi unde-i aduceau pe morţi, unde-i cărau, la un cimitir acolo, şi de-acolo... Dar noi nu cu asta ne-am ocupat. Noi am reuşit să-i scoatem din Comitetul de partid pe Emil Bobu, pe Dăscălescu, nu mai reţin exact cine venise la Timişoara. Noi i-am scos printr-o gură de canal, că-i linşau oamenii, şi i-am trimis la Bucureşti tot cu un avion militar. Asta se întâmpla înainte de 22.
Pe data de 22 decembrie, la ora 11 dimineaţa, am primit misiunea de retragere în unitatea militară, am fost îmbarcaţi în camioane cu tot cu armament şi ne-am deplasat către aeroportul Gearmata. Înainte cu câţiva kilometri de a ajunge la aeroport, asupra camioanelor s-a executat foc de către persoane necunoscute, unul dintre camioane s-a răsturnat, era chiar camionul din faţa mea. Erau nişte staţii de irigaţii, cred că de-acolo s-a tras. Au fost răniţi în jur de 20 de colegi, care au fost transportaţi la spital, iar restul ne-am continuat deplasarea la eroport“, a continuat fostul militar să redea firul evenimentelor. Militarii au fost la un pas de a împărtăşi soarta colegilor lor paraşutişti omorâţi în Bucureşti, o zi mai târziu, într-un episod aproape tras la indigo.
„După ce ne-am îmbarcat în aeronave, cu destinaţia Bucureşti, imediat ce ne-am desprins de sol, asupra aeronavelor s-a executat foc de artilerie de la sol. Ni s-a transmis că la bord avem un securist – securistul era, de fapt, ofiţerul de contrainformaţii, al nostru – moment în care un membru al echipajului, împreună cu comandantul nostru, au procedat la dezarmarea acestuia. Am văzut cu ochii mei, pe geam, cum a trecut racheta. Asta se dorea, de fapt, atunci. Ce s-a întâmplat la Bucureşti, la aeroport, de fapt?!
Lucrurile erau foarte tulburi atunci. La noi unii şi-au dorit foarte tare puterea. Din punctul meu de vedere, Ceauşescu nu trebuia împuşcat, avea mult mai multe lucruri de spus, el a spus foarte clar atunci – agenturili străine - dar nu a crezut că-l vor trăda oamenii. Măiestria piloţilor a făcut să nu se întâmple o catastrofă, prin modul cum au comunicat cu solul şi cu noi, ceilalţi militari din avion, şi am ajuns în Bucureşti, pe Băneasa. De acolo ne-am deplasat la comandamentul Aviaţiei, iar de acolo am primit misiunile, fiecare echipă operativă“, a continuat Doru Neacşu mărturisirea.
„S-a tras inclusiv după Crăciun, dar sporadic, că de fapt ăsta a fost şi jocul“
A ajuns, alături de colegi, la Televiziunea Română, pentru a asigura securitatea dispeceratului energetic din cadrul Televiziunii. „Ce ne-am împuşcat acolo, şi cum erau uşile ciuruite de gloanţe. Era sumbru acolo, n-aveai lumini. S-a executat foc - ceva de nedescris, iar noi trebuia să asigurăm securitatea, astfel încât televiziunea să nu rămână fără energie electrică, fără ventilaţie, să poată să emită non-stop. Şi am stat acolo până când s-au liniştit treburile, până prin ianuarie. Şi Crăciunul şi Revelionul l-am făcut în subsolul televiziunii.
Am avut câţiva oameni cu curaj. Era domnul Vapor, era băiatul lui Paul Everac, nişte oameni care mergeau acasă, fugeau, de fapt, se strecurau, şi ne aduceau ce pregătiseră şi ei, să avem să mâncăm, să...
Era o aventură să ieşi, o aventură să intri, dar în general mergea însoţit de un om de-al nostru. Aveam parole, comunicam între noi, de la noi, din subsol, până ajungeai să ieşi, treceai prin trei-patru-cinci filtre, şi un tunel lung, cu coturi, aşa. Se auzeau paşii şi auzeai – Stai! Cine eşti? - Şi spuneai parola – Primăvara 22. Ajungeai aproape de el, parola, iar. - Primăvara 27. Gata! Treci! - Trebuia să le spui, ca să poţi să ieşi. Şi la intrare, la fel.
S-a tras inclusiv după Crăciun, dar sporadic, că de fapt ăsta a fost şi jocul, să se spună, uite, l-au omorât, treburile s-au liniştit. Se mai trezea câte unul şi trăgea –Pac!, să nu uităm.
Mineriadele şi evenimentele de la Târgu-Mureş
Paraşutiştii unităţii din Caracal au ajuns din nou în cazarmă după ianuarie 1990, însă nu pentru multă vreme. Au fost solicitaţi din nou, tot în misiuni pe care, spune fostul militar din trupa de elită, nu are cum să le uite.
„Ultima misiune a fost la Târgu-Mureş. Tot cu avioanele ne-au dus şi la acele evenimente. Acolo, sigur, pentru a asigura ordinea şi liniştea publică. Exista o nebunie, Vatra Românească se lupta cu maghiarii. Să vedeţi când stai şi eşti scut, în faţa a mii de oameni, şi strigă ăia: De la Nistru pân’ la Tisa, ungurii să-şi ia valiza/ Să se ducă-n ţara lor, c-asta-i a românilor! Se ridică părul pe tine! Adică şi acolo s-a creat aceeaşi diversiune, acolo s-a dorit rupereaTransilvaniei. S-au calmat pentruc ă atât Armata cât şi serviciile, aşa cum erau ele atunci, au reuşit să demonteze planul, pentru că noi nu i-am mai lăsat să se întâlnească, să se ciocnească între ei, asta ar fi făcut să se inflameze toată situaţia. Noi am reuşit să fim scut între ei, i-am cam prins şi pe cei care instigau şi aveau bări, cuţite – să zică, uite, domne, l-au tăiat pe ungur... N-aţi văzut, cazul Cofariu, sau cum îl chema, când toată lumea ştia că ăla e ungur, şi, când colo, era român, săracu’. Şi cât a curs cerneala, cât a scris presa, presa străină, că românii sunt călăi, că...
(...) Am participat la toate mineriadele din Bucureşti, ce-am putut să văd atunci... Sălbatici, atacau oameni pe stradă aiurea, numai aşa... Mie mi s-a părut, cumva, atunci, că seamănă cu sistemul nazist, că numai atunci foloseau oamenii împotriva oamenilor. Printre mulţi mineri au fost şi mulţi oameni care-şi făceau datoria. Am fost infiltraţi şi noi între ei, aveam misiunile noastre specifice, eram unitate de elită, dar noi niciodată n-am fost instruiţi să facem rău - Pentru onoare şi patrie!, asta era deviza“.
„Am făcut parte dintr-o armă de elită a statului român şi nu am cerut nimic aşa cum au făcut mulţi alţii“
Luni de zile părinţii militarilor s-au rugat la Dumnezeu ca băieţii să li se întoarcă sănătoşi. Celor mai mulţi rugile le-au fost ascultate, însă, a spus Doru Neacşu, a a avut şi colegi căzuţi la datorie, a avut şi camarazi răniţi.
În anii care au urmat, au apărut şi „ofertele“ pentru a primi titlul de revoluţionar, paşaportul către alte privilegii. Doru Neacşu spune că nu a luat niciun moment în calcul să profite, mai mult, a fost scârbit de situaţia la care se ajunsese.
„Eu nu am vrut să beneficiez de niciun drept, deşi am fost trecuţi în ordinea de zi pe unitate ca luptători, eroi. Eu nu am considerat decât că ne-am făcut treaba de militari, că am făcut parte dintr-o armă de elită a statului român şi nu am cerut nimic aşa cum au făcut mulţi alţii, care au cerut drepturi, hectare de teren, spaţii comerciale, scutiri de impozite şi aşa mai departe. Nu am vrut în primul rând pentru că era un principiu al meu, şi am văzut şi o chestie murdară, am văzut la asociaţiile acelea de aşa-zişi luptători cum veneau şi cereau declaraţii de la alţi colegi, să spună şi de X, să spună şi de Y, c-a fost şi el prezent acolo, ca să-i facă luptători şi să obţină fel de fel de lucruri“, a relatat Neacşu.
La întrebarea – cunoaşteţi oameni care, deşi nu au luptat în acele zile, au certificate de revoluţionar, răspunsul a fost simplu – „Ştiu, dar nu mă interesează, de-asta nici n-am acceptat. Am fost chemat să primesc titlul, diploma, şi aşa mai departe. Mi se pare o mizerie, pentru asta n-am acceptat. Eu unul n-aş fi dat decât pentru eroi, pentru cei care au murit, pentru urmaşi... Au fost şi colegi militari, cadre militare, eu, din păcate, n-am vrut, am fost catalogat că am fost un prost. Aşa-mi place mie, să fiu mai prost. Eu eram militar în termen, nu m-am dus eu. Iar dacă m-am dus, de ce m-am dus – pentru binele meu, pentru binele copiilor mei, să trăiască-n libertate, să aibă libertatea de a se exprima.
Au fost, bineînţeles, oameni care au venit cu pieptul gol, oameni care ne-au sprijinit şi în Bucureşti, nu toţi revoluţionarii au fost făcuţi aşa....N-am mai ţinut legătura decât cu doi oameni de acolo, de prin Televiziune, ne auzim de Sărbători, în rest, nu“, a încheiat Doru Neacşu.
Se încarcă comentariile...
